CND #3 Sinaia: totul în grafic!

Sinaia a avut dintotdeauna un loc special în peisajul sportului gravitațional din România. Și nu fiindcă în mentalul nostru colectiv este una dintre localitățile asociate prin definiție cu sportul de munte, ci fiindcă de-a lungul timpului diverși oameni au sfințit (și) acest loc.

În 1998, în perioada de boom a sportului, are loc acolo un Campionat Național de downhill și de dual, organizat de o destul de proaspătă echipă Surmont, anii 2002 și 2003 ne prilejuiesc notoriile Surmont Kamikaze Downhill, cu start de la Cota 2000, în 2006 aceeași brigada Surmont pune pe hartă ”Gravity Jam” și un traseu ce avea să fie coloana vertebrală pentru dezvoltarea ulterioară a zonei, în 2008 și 2009 Raid Extrem și FunRide, cu cei doi Bogdani ai lor, ne cheamă la Sinaia pentru ”StepDown Challenge”, iar în 2010, vremea câinească nu ne sperie, primim un musafir din World Cup, iar Surmont revine cu un ”Gravity Jam” numai bun de pus în rama istoriei sportului din România. Un cerc se închide, dar dincolo de evenimente, lucrurile nu se opresc aici. Cu ceva deschidere din partea autorităților locale și prea multă pasiune furnizată de entuziaști pe bune ai sportului nostru, Sinaia bifează în 2013 premiera bikepark-urilor din România și se dezvoltă pas cu pas de atunci încolo, mulțumită sufletului furnizat de aceiași oameni pasionați cu lopeți în mână și a celor care iau drumul Sinăii aproape în fiecare weekend. În conformitate cu sloganul ”Respect shapers!” e bine de știut că înaintea deschiderii bikepark-ului, la Sinaia au dat la sapă Tibi, Geza, Toma, Shepty, Bong, Mushik, Paul, Rolando, Rudy, Popo și alții pe care sigur am reușit să-i uit. E relevant, deoarece o bună parte din linia din 2006 se păstrează și azi. Respecte și pentru toți cei care au fost la lopătat în ultimele săptămâni! Good job!

Și fiindcă vorbim despre ziua de azi, ea a venit să rezolve dilema ”Dar de ce nu are Sinaia un concurs?”. Cei care i-au răspuns acestei întrebări sunt băieții de la Kronstadt Cycling, aceiași care s-au înhămat și la Cupa Națională de Downhill și care au făcut până acum o treabă mai bună decât ne-am fi așteptat. La fel de sincer trebuie să spun că, atunci când am auzit că binecunoscutul traseu ”Happy Bear” urmează a suferi modificări, m-am așteptat la 2-3 lucruri fresh, nimic substanțial, plus o binemeritată mentenanță de traseu. Entuziasmul și uimirea mi s-au ridicat însă în secunda în care am văzut pe Facebook fotografiile cu buldozerul în prima partea a traseului. Fucking A, this mean business! În traducere liberă: așa mai venim de acasă! Trackwalk-ul de la fața locului ne-a oferit însă radiografia corectă: se muncise o grămadă, liniile noi erau cu duiumul, iar traseul arăta mai bine ca niciodată, atât de bine că te enervai că nu ajungi mai repede jos la bicicletă. Așa sentiment, mai rar!

În ce fel e diferit traseul? În primul rând, a fost reactivat vechiul start, din spatele coșmeliei cu... ăăă... tradiții autohtone și a fost driblat dibaci parfumul de mici tradiționali de tradiție, deși este atât de pitoresc pentru urbea regală a Sinăii. Mii de scuze celor pasionați de porc, vită, oaie, seu și bicarbonat, iertăciune pentru blasfemie lui Crenvurștilă cel Clasic și lui Cocoșatu, Maestru al Sportului cu grătarul! Dar să lăsăm de re culinaria pentru după concurs! Prima parte este un rockgarden abrupt și zburit, cu pietre mici, dar nărăvașe, urmate de un câmp de hoațe ale aderenței, cunoscute în popor și drept rădăcini. Practic, primul test de bărbăție se dă aici: cine frânează mai târziu și/sau mai puțin și cine are cojon să dea pedală??? Lucrurile continuă cu zona de pârtie, unde au crescut patru contrapante mari, faine și bikeparksy, care sperăm să treacă iarna, și se duc înspre a doua pădure, unde banda a fost trasă în așa fel încât tehnica de dat pe rădăcini să fie pusă la încercare pentru orice participant. O contrapantă salvatoare înainte de ieșire și teleportarea zdruncinată în prima bucată de șosea. Reintrăm în pădure și, după o binecunoscută bucată off-camber, lucrurile merg în stânga, și nu drept cum ne obișnuisem, pentru câteva viraje fără contrapante (elementar, dragul meu downhiller!) și un mini-rockgarden nou, apoi joint-venture cu linia clasică și reintrare în șosea, pentru un respiro scurt. Nimic nou la câmpul obișnuit de rădăcini, cu cele două podețe din lemn, dar ceva mai jos, după kicker-ul high-speed din pământ inaugurat în primăvara aceasta, vine o altă linie nouă de ”lasă frânaaa!” cu un mic step-up pentru nervii fini și apoi încă o bucată tehnică nouă, cu o contrapantă care trimite într-o linie cu mini-podeț și o coamă din rădăcini și bolovani. Ceva mai încolo, după flat-ul relativ, a crescut o dublă care cere să știi pop și bunnyhop, iar intrarea înspre roadgap s-a multiplicat prin diviziune celulară. Zona clasică ”la bolovan” a fost neglijată anul acesta, spre bucuria unora și tristețea altora. Linia de finish nu a suferit mari modificări, în afară de buza bărbierită a peultimei duble, cea blind de dinainte de contrapantă, unde puteai fi acum mai rapid dacă trăgeai un ollie mai serios înspre aterizare. Deci ne dăm odată? Da, numai un pic. Dacă vreți o părere obiectivă despre traseu, îi cedez microfonul lui Mihai Moga, românul stabilit de mult timp în Statele Unite, unde construiește trasee de MTB și care a reprezentat țara noastră în câteva Campionate Mondiale de downhill; el spune că pe traseul acesta poate avea loc lejer orice concurs la nivel înalt, inclusiv un World Cup. Punct.

Ca să nu mă mai hărnicesc mai încolo, vă spun încă de acum că toată organizarea a fost foarte bună, cu o grămadă de lucruri mici, care contează pentru concurenți și sigur și pentru restul lumii. Unele au fost și la Dorna, altele au apărut aici, oricum nimic de obiectat, iar asta e important la un concurs de acest gen. Singurul lucru pe care l-aș vedea ameliorat ar fi ceva mai multă fermitate legată de trackwalk, un reper foarte important de siguranță, care ajută mult pe toată lumea. Nu merge pe prietenie și pe încredere și fiecare trebuie să-l facă, fără pardon!

După o săptămână de ploi, era clar că soarele din sâmbăta îndoliată nu avea cum să fie panaceu și că aderența avea să fie o loterie. Vedeți voi, aici e diferența dintre ”grip-ul pervers” al lui Roto și death grip, ambele pomenite în articolul anterior. Chestia e așa: atunci când plouă, oamenii merg cu totul altfel, în zona lor de confort și arareori forțează nota. Bine, asta dacă nu-i cheamă Hill sau Hart, dar nu e cazul aici. Atunci când începe să se usuce și anumite secțiuni capătă aderență, racer-ul e lovit de un sentiment foarte subiectiv, dar eronat, de siguranță și încredere, care se traduce într-un cu totul alt fel de dat, mult mai dezinvolt și mai zbanghiu. Și atunci se produce buclucul! Bine că nu s-a întâmplat nimic serios la Sinaia, dar sincer, fix datorită contextului ilustrat mai sus, nu am avut poate niciodată emoții mai mari pe un traseu din România. prima linie era aproape loterie la începutul zilei, iar mai jos, dacă nu lăsai frânele, puteai să uiți direct. Asta ca să nu pomenesc de gumele de ploaie, care oricât de bune ar fi prin noroi, sunt gloanțe oarbe pe rădăcinile umede. De aia familia de Wet Scream-uri n-a fost poate chiar cea mai bună idee pentru cei care au ales să le păstreze pentru ziua de concurs. Dar asta e deja altă poveste...

[article-image="14" description="Daniel Stoica e câștigătorul Cupei DirtBike pentru etapa de la Sinaia! Bravo! foto: Tibi Hila/hila.ro"]

În contextul concursului, e de remarcat apariția claselor ”hardtail” și ”copii”, ceea ce ne arată că e totuși nevoie de o mai bună segmentare între participanții care nu au licență, pentru a-i motiva pe aceștia și pentru ca scena să se dezvolte. O bufniță regală de Bucegi ne-a huhuit că pentru clasa ”copii” se face vinovat Mircea Cătană de la Dr. Bike și nu putem decât să salutăm asta! Și, că veni vorba de asta, la copii Șerban Lucan merge absolut onorabil și câștigă detașat, cu Alexandru Bălan pe doi, iar la hardtail nord-estul țării duce trena, cu Ștefan Vereștiuc, care preia ștafeta familiei, urmat de colegul Bodgănel Rimbu.

Fetele merită un paragraf numai al lor, la pachet cu speranța că vom vedea pe viitor mai multe pe la aceste curse. Leyla Shebel este nouă în peisajul de anul acesta și pare să meargă cu entuziasm și interes la fiecare cursă din sezon și am auzit-o povestind despre piese de bicicletă. Locul 3. The kids are alright. Lucrurile devin surprinzătoare o treaptă mai sus. Petra Zăgrean, care a dominat destul de copios ultimii cinșpe mii opt sute nouăzeci și șapte de sezoane de la noi (și pre mulți băieți a rușinat, de s-au lăsat de dat pe bicicletă), și-a făcut rost de o pană în calificări, iar asta o ducea pe un neașteptat loc doi. Pe unu? Luana Cherecheș! Dacă nu știți cine e Luana, țineți cont că a mâncat pe pâine sport până acum, s-a dat cu succes onorabil la boardercross, e rezidentă la Arena Platoș, iar omul meu Jaffi spune că sunt zile în care băieții nu se pot ține după ea pe traseele de pe acolo. Deci nu e tocmai o minune picată din stele, dar cu siguranță e o adiere foarte binevenită de aer proaspăt. Interesant este că Luana a repetat isprava în finală și a câștigat cu două secunde în fața Petrei, care spune că a avut două greșeli pe traseu, care au făcut-o să se oprească de tot. Dacă aveți impresia că e supărat cineva, înseamnă că nu o cunoașteți pe Petra. La final era numai un zâmbet, ca de obicei, și spunea că-i pare bine pentru Luana. Deci luați cu fair play și ridicați-vă șepcile în fața fetelor! Ah, apropos, ele au sărit cam tot de pe traseu, în afară de road gap. ;)

La clasa Open dăm de polisportivul Vladimir Dascălu pe prima poziție și-n calificări și-n finală, luăm la cunoștință că îi dă blană pe motorul de enduro și că îl vedem aproape de fiecare dată când mergem la dat la Sinaia, ne amintim că era pe un bike de all-mountain, înghițim în sec și mergem mai departe. Ca de exemplu la locul doi, unde dăm de freestyler-ul Dan Dobra, sau la trei, unde e localnicul Alexandru Buzoianu. Un shout-out pentru simpaticul guraliv Cătălin Isopescu a.k.a. Rossi și pentru Ștefan Mirescu de pe următoarele două locuri și trecem la juniori, unde iarăși avem surprize. Nu mă refer la Remus Moraru, care a venit pe trei, și la hot-shot Matei Moisil, care a câștigat, după ce a luat locul doi în calificări, ci la Răzvan Săcuiu de pe doi, cu un bike de enduro din 2008 și cu atitudinea potrivită. Răzvan tocmai și-a luat bacul, se dă, nu glumește, își repară singur bicicleta, le mai repară și altora, mai vinde o piesă și nu are timp de prostii. De am avea vreo 20 ca el, bine ar fi! Cu părere de rău scriu despre Zoli Reisz din Miercurea Ciuc, care câștigase calificările și ne promitea nu numai o cursă palpitantă cu Matei, ci chiar un final de sezon pe cinste. Din păcate, Zotyo s-a împușcat după un nose-manual nedorit direct din ultima contrapantă și nu a mai ajuns în finish. Din fericire are doar o claviculă defectă, care se repară rapid, dar sezonul ăsta s-a dus.

Deunăzi vă fredonam Master of Puppets, iar azi e musai să vă spun ce-au făcut băieții cu mașini combi și copii prin paddock! Un lucru care poate nu e evident la prima vedere e că în clasa asta avem și o dispută clasică între musafirii obișnuiți ai Bike Resort Sinaia, se știu ei care sunt. ;) Mai e Lucian Mîrza, cu blugii lui tăiați, suflecați și poate neintenționat de trendy pe 7 și newcomer-ul Cătălin Constandis, care a început sezonul spunând ”băi, eu mă dau... tare” și n-a exagerat o secundă. Locul 4 pentru el. Pe 8 e localnicul Paul, shaper de mai demult, iar pe 5 e Bogdan Ionescu, tăticul mașinuțelor cu telecomandă și al unui blond prețios, care nu știu cum își mai justifică porecla ”Mad Max” zilele ăstea, judecând după efectele pentru copii din portbagaj... Mikki din Bistrița e pe trei, după niște calificări mai puțin reușite, dar nu e bai, că asta prinde bine la punctajele din Cupa Națională și din Cupa DirtBike! Florin Gheorghe e în filmul lui: merge ca trenul pe o bicicletă de 7 ani și-i face pe restul de oameni de pe la curse să spună că e nebun. Cred și eu, când te dai 22 de ture sâmbăta, duminica spui că te simți foarte în formă, iar apoi filosofezi că te dai puțin, ”numai la concursuri”! Mai citiți fraza anterioară o dată! Flo părea un favorit sigur pentru clasa asta și voia doar să mai taie o secundă din timpul de calificări, ceea ce a și făcut! Doar că șeriful ursuleților, pisicuțelor și al cinciarelor E39, Mircea Cătană, avea alte planuri. Gurile rele spun că a prins în sfârșit o manșă în care să nu se autoflageleze. Noi spunem că și-a îmbunătățit timpul din calificări cu aproape zece secunde și-i dăm cu bravo!

Cu autoflagelarea s-a jucat încă de dimineață Alex Mititean, după o zi de antrenamente cu linii de gură căscată. Locul 10 și lasă că-i bine! Făgărășenii Ciprian Mureșan și Ionuț Sava sunt pe 8 și pe 9. Exigențele de sine obligă, deci înapoi la mâncat jar la antrenament! Sorin Părău trebuie că e fericit pe 7, după un an început cu stângul, în fractură de bazin și interdicții de la doctori. Nimic de adăugat în afară că dacă vă faceți socotelile fără Sorin, pierdeți clar. Akos a rămas cu Wet Scream-uri și a aterizat pe 6. Hate to say I told you so... Boti e pe 5, are prietenă nouă, nu mai face autostopul, ci vine la curse cu buburuza de oraș, se simte ca peștele în apă și-mi aduce aminte de un Warner de acum 14 ani, care spunea că atunci când ești într-o relație de calitate și cursele merg strună. Fie ca! Dacă vrei să înveți să mergi mai tare la Sinaia, stai după Danika și sigur înveți ceva. Chiar dacă te ții de el doar câteva curbe. O să te ajute! Poate nu ajungi pe 4 la Elite, dar nici nu ești Danika. Teoria că scena noastră înflorește și se împrospătează expiră direct la locul 3. Sau să fie Geza numai excepția care confirmă regula? Nu știu ce să zic, dar când am început articolul ăsta l-am sunat pe Geza să-l întreb în ce an au fost Naționalele ălea de la Sinaia pomenite mai sus. Nu de alta, dat Geza a participat la ele. Da-da, ălea din 1998! Dar asta contează mai puțin ca faptul că Geza are bibicicletă nouă și-i place atât de mult să se dea cu ea, că a uitat de sezonul de motocros. Iar asta e mare lucru! Obosiserăm cu toții să-l tot vedem pe Petru Vereștiuc pe același hardtail și să-l întrebăm retoric pe când naiba își ia full. Ia cu 2016, cu bicicletă nouă, încredere și zâmbete din nord-est, polișate la capitală. Locul 2 și bate cinciul, fir-ai tu să fii! N-ar trebui să fie o surpriză că Sebică a câștigat acasă, dar poate ar trebui, fiindcă nimeni nu se aștepta la atâta dominanță anul acesta. Orice am comenta despre Sebi acum e de prisos. Poate găsesc poza aia din 2009, când era jumătate cât noi și se dădea înfricoșător de bine aici! Felicitări! The kids are alright!

Altceva? Da! O vorbă bună pentru David Miu, care nu are cine știe ce background în downhill, s-a dat cu un bike de enduro și ne-a lăsat pe toți cu gura căscată pe prima secțiune, pentru Răzvan Săcuiu, din motivele antepomenite, și pentru Bogdan Saragea, de departe cel mai simpatic biciclist din Social Media, fiindcă a mers foarte bine fără lanț, după ce a reușit să rupă urechea de schimbător sâmbăta! Feeling accomplished with...

Tragem linie și ne pare bine c-am fost la Sinaia, pe așa un traseu fain și o cursă pe cinste! Că nu se poate altfel. N-am mai stat la proiecția de film și la gulyas, că toată lumea voia să ajungă acasă. Poate data viitoare, că sigur o să se poată ține finala sâmbăta, ca să avem la ce ne petrece!

Rezultate complete, pe categorii:

Fotografiile cele mai faine, de la prietenul Hila:

Imagini mai găsiți aici, la Marius Țăpoi și aici, de la simpatica Diana Banu.

Cu excepțiile menționate, toate fotografiile de Tibi Hila/hila.ro, utilizate cu permisiunea expresă a autorului.

Urmăriți punctajele voastre din Cupa DirtBike și din Cupa Națională de Downhill!