Val di Sole Worlds 2016 - din Dragoste pentru 4X!

Oricum aș vrea să o dau, orișicât m-aș învârti în jurul cozii, tot ce vreau să exprim aici, cu bune și cu rele, se poate rezuma la o singură frază: ”Four Cross-ul este exemplul perfect pentru cum niște oameni fără înțelegere și fără viziune pot face pilaf o disciplină sportivă.” Și cu asta basta! Dar nu e bine s-o ardem așa monosilabic, și să lăsăm cititorul să-și pună întrebarea cea mai aprigă a adolescenței: ”Ce a vrut să spună autorul, de fapt???”. Ergo elaborăm.

Mai întâi a fost c̶u̶v̶â̶n̶t̶u̶l̶ slalomul. Iar slalomul ăsta există cam de pe la începuturile MTB-ului. Nu știu exact perioada (anii '80 timpurii?) și nu vreau să vă mint că o fac, dând acum un search ieftin pe Google. Dar va trebui să mă credeți pe cuvânt că slalomul este intrinsec mountainbiking-ului, fix cum sunt klunkerele, Tom și Gary, dropbars-urile, Tinker și Johnny T, frânele cantilever, Palmer și Peat, Intense-ul M1, roțile de 26, Magurele fluorescente, Vouilloz și Chausson, Hayes-urile Mag, Bomber-ul Z1, Rocky Mountain-ul RM7, Bender și Super T, ghidoanele de 660 și așa mai departe. Adică există acolo în istoria sportului nostru și au o importanță, chiar dacă am uitat de ele. Aduc în discuție slalomul fiindcă, oricum ai vorbi despre el, rămâne o disciplină distractivă pentru toată lumea (și cam despre asta este vorba în primul și în primul rând în sportul nostru): doi rideri care se înfruntă între niște porți și cel mai rapid câștigă. E simplu ca bună ziua! Iar lucrurile simple sunt faine și oamenii se bucură atunci când sunt făcute bine. De la slalom până la dual, forma lui mai elaborată, de la finalul anilor '90, cu contrapante, duble, whoops-uri, a fost doar un pas, iar distracția a crescut odată cu viteza, tehnica și traseele din ce în ce mai sofisticate. A apărut și al doilea val de BMX-eri în MTB (primul sosise prin 1993, cu Lopes, Cullinan, King, Carter și alții) și disciplina a devenit din ce în ce mai specializată, dar downhillerii erau constant prezenți la starturile ei. Brusc, prin 2001, UCI-ul, acest tată cu mulți copii, care însă nu prea-i cunoaște pe toți și-i iubește doar pe unii mai tare, adică p-ăia care umblă în lycra și se rad pe picioare, a decis că dual-ul nu mai e bun și avem nevoie de four cross, cu ceva inspirație din BMX race și boardercross, pentru mai mult spectacol.

Bun, zis și făcut! A apărut four cross-ul și lucrurile au devenit mai spectaculoase, fiindcă 4 oameni dublează șansele de eveniment pe un traseu și factorul surpriză e potențat by default. Dar four cross-ul s-a superspecializat, așa cum, de fapt, a făcut-o și downhill-ul, traseele mai netede, BMX-erii au început să le ia fața mai regulat mountainbiker-ilor ”pur sânge”, iar downhillerii au decis treptat că poate nu are sens să mai riște în compania unora care oricum mănâncă antrenament de poartă pe pâine și sunt convocați la loturile de velodrom cu bulanele lor care ar rușina și cei mai cai de curse. Uitați-vă numai la o cursă de four cross de acum zece ani:era show total și specialiștii sprinturilor se dădeau cot a cot cu d-alde Minnaar, Hannah, Atherton, Hill, Peat, Kovarik, Rennie și totul era bine. Și exista aproape în fiecare loc unde aveai și downhill: Arai, Maribor, Mont Sainte Anne, Leysin, Schladming, Fort William etc. Dar și în varianta lui hiper rafinată, cu experți rutinați doar în această disciplină, four cross-ul a rămas super spectaculos. Adică, serios acum, uitați-vă numai la depășirea asta a lui Marosi, care va rămâne legendară pe vecie!

Doar că tata UCI a venit într-o seară beat de un pic prea multă eritropoietină și s-a decis să-l caftească și să-l dea afară pe copilul ghinionist Four Cross. Iar a doua zi, când și-a dat seama ce-a făcut, trufaș din fire, n-a recunoscut c-a dat-o de gard, ci a inventat un motiv: cică toată lumea o să se distreze mai tare cu noua disciplină Cross Country Eliminator. De care atât de mulți știți, încât acum va trebui să căutați pe Google, ca să vedeți ce-i aia! Dragi prieteni cross-countriști, n-am nimic cu voi și vă respect maxim pe cei mai mulți dintre voi, dar Eliminator-ul ăsta nu e deloc atât de cool pe cât credeți și nici voi nu sunteți mai cool când îl practicați, chiar dacă vă luați pantalonii ăia baggy. ;) Plus că aproape nu există curse de Eliminator, astfel încât să putem vorbi de o disciplină legitimă; toată treaba asta e o struțocămilă inventată de UCI de florile mărului, cu sacrificiul uneia care chiar avea un cuvânt de spus, genera un spectacol unic și avea și o mică nișă dedicată în industrie. Și pentru ce???

Four cross-ul a devenit, din păcate, în cei câțiva ani de când UCI-ul s-a decis să-l sufoce ignorându-l, fratele mai mic și mai rupt în cur al downhill-ului. Pentru orice ochi avizat, o privire aruncată peste bicicletele de 4X de azi e dezolantă. Acum 6 ani vedeai fel de fel de jucării custom, proaspete și pimpenite, de ce te întrebai ce naiba o mai fi și aia; azi vezi o droaie de biciclete de acum doi și trei ani, ba unele chiar și mai bătrâne, fel de fel de piese reciclate și o apatie tehnologică evidentă. La fel și modul cum arată riderii și, ce doare mai tare: numărul lor. Dacă la o cursă de 4X din vremurile bune se făceau la băieți bracket-uri cu 72 de rideri, azi ne mulțumim cu jumătate. De fete nici nu mai zic nimic, că mi se rupe inima. Unde au migrat riderii? Unii la DH (Fischbach, Mudd), alții în Enduro (Graves, Beerten), unii în BMX (Buchanan) și câțiva înspre semiuitare (Kintner). Și cu siguranță câțiva sunt zidari, electricieni și instalatori. Dar există și un lucru bun în toată treaba asta, care mă face să zâmbesc de fiecare dată când mă gândesc la el: cu toată renegarea asta cu tot, cei care țin 4X-ul în picioare zilele ăstea, cu 4X Pro Tour și alte evenimente, o fac din pură pasiune și asta se vede. În felul în care vin la curse, în felul în care se dau, dar mai ales în felul în care țin împreună ca frații. Aici nu există animozități, toți sunt prieteni! Chapeau!

După trei paragrafe introductive doldora de frustrare, simt nevoia să-i reasigur pe prietenii mei care bagă XC și maraton de tot respectul meu, dar să subliniez că prețul plătit pentru pseudodistracția numită ”Eliminator” a fost pur și simplu prea mare și încă ne mai doare. Tare! Decizia de a scoate four cross-ul din programul Cupei Mondiale a smuls o parte din noi, iar asta nu va fi prea curând iertat sau uitat. Trebuia să spun asta odată și odată! Trebuia. În nume propriu, dar și în numele unor oameni pentru care știu că four cross-ul a însemnat și înseamnă o grămadă. Pentru că four cross-ul a fost, practic, prima disciplină cu care am scos nasul în lumea gravitațională, acum 15 ani. Excursiile de la Maribor de la începutul anilor 2000, cu Sorinel, Geza și Mitzu, nu vor fi uitate. Nici locul 24 al lui Geza din 2003 de la Lugano, nici trip-ul dement de la Les Gets și Livigno din 2004 și nici mini seria națională din 2005, cu evenimente la Brănești (Timiș) și 2 Mai (Bihor), nici încercările de la Schladming din 2006 și 2007 și nici măcar traseele anemice din Poiană din 2002, 2003 și 2004. Și sigur nici dual-urile lui Gabi Ureche din Dumbravă! Toate ăstea sunt puternic sedimentate în evoluția MTB-ului de la noi.

Anul trecut Bogdan Bondor a.k.a. Morena ne-a lăsat cu gura căscată cu excelentul loc 22 obținut la Mondiale, tot aici la Val di Sole. Dar omul nostru din Cluj, cu viză de flotant pe Chula Vista și prietenii la cataramă cu băieții veseli din 4X Pro Tour, merită o poveste de sine stătătoare, la care vom ajunge cât de curând, promit! Paranteză închisă. Morena e anul ăsta parte din lotul național, primul pe discipline gravity de la Les Gets 2004 încoace, și a fost o mare plăcere pentru toți să-l vedem pe traseu, la lucru.

Val di Sole are cel mai lung traseu de four cross de care se știe la ora actuală și dă tuturor motive de emoții, până la linia de finish. Are ditamai contrapantele, dublele și table-urile cu triple de rigoare, pro line-ul obligatoriu de la mijloc, la fel și rockgarden-ul de școală nouă și o curbă flat, foarte înșelătoare, înainte de podul de final. Antrenamentele s-au ținut miercuri, în timpul zilei, calificările ieri, joi seară, și fazele eliminatorii vineri, adică de câteva ore. Nu e nimic special de raportat despre antrenamente sau calificări, totul e în grafic și relativ banal: lumea dă manșe și încearcă linii, pentru a-și da seama ce să facă în cursă. Doar Slavik s-a antrenat preponderent pe linia dreaptă și în primul viraj, fiindcă știe clar că ălea contează cel mai mult. Și am mai văzut la el o manevră de a încetini din aer pe pro line: nose bonk la control pe prima dublă. Puțin science fiction, dacă stai puțin să te gândești... În calificările de ieri seară, cel mai spectaculos lucru pe care l-am văzut trebuie să fi fost bietul bulgar care a sărit dublele mari din pro line și care a rupt angrenajul la aterizare. Nu, nu s-a accidentat, e okay, dar toată treaba a arătat horror!

Fast forward către seara aceasta: mobilizare totală către traseu, pentru a-l susține cât mai vocal pe Morena. La fete e decepționant, cu un câmp de participante la jumătate față de băieți, câteva riderițe de locuri 7-8, care acum prind finale mari, din lipsă de cvorum (Oetjen, Frühwirth), și unele care se întorc în sport fix o dată pe an, doar ca să culeagă laurii din fața antemenționatelor (Beerten, Buchanan). Nici o surpriză până în finala mică, la care Frühwirth spune pas, accidentată din semifinală, iar italianca Alia Marcellini o domină pe Oetjen până să se piardă în rockgarden, spre exasperarea publicului local. Finala începe cu Labounkova ajungând prima în primul viraj, cu Beerten și Buchanan hămesite după ea, dar în următoarea curbă cehoaica pierde aderența și se varsă în fața lui Anneke, care nu are de ales și se prăvălește și ea. Caroline spune ”Mulțumesc fetelor, sunteți niște doamne!” și o duce lejer până în finish, cu nemțoaica Franziska Meyer, la a doua cursă de four cross din viața ei, pe doi. Anneke prinde până la urmă un trei; medalie din asta sigur nu a mai avut niciodată! :D

Băieții îi dau un pic mai șport decât fetele și asta se vede limpede, ba de unii poți să te și sperii, la ce poziții suspect de contorsionate iau în aer. Morena alege ultimul poarta, ajunge ultimul în prima curbă, se ține bine însă, îl depășește pe italianul Fantoni și, când rusul Bocharov o chixează în ultimul viraj, stă adecvat la covrigei și profită. Bravo, locul 2 în manșă după Cryer și cel mai bun mountainbiker român la vreun Campionat Mondial vreodată! Toți ragem de fericire, ca maimuțele din Cartea Junglei. Manșa următoare e cu Slavik, Cryer și Svub, alt ceh. Locul 4, după o primă parte mai puțin strălucită și un 15 muncit la final; nici o problemă! Rezultatul rămâne! Chiote, veselie, ușurare. Și ăilalți? Aici e simplu. Primul favorit care zboară e Sylvain Andre, în beneficiul lui Benedikt Last, iar Barry Nobles, Blake Carney, Duncan Ferris și vulpoiul Scott Beaumont merg rachetă. De cei doi Slavik, cehul Tomas și austriacul Hannes, nu spun nimic în afară de ”viteza luminii”. Undeva printre ei se fofilează un sloven calificat al 21-lea, Mitja Ergaver. În semifinale, deși domină fără drept de apel, Tomas Slavik trece peste un fanion albastru și e retrogradat în finala mică. Acolo pleacă din nou ca din praștie, dar se împrăștie sub nasul meu, în cel de-al doilea viraj și ajunge numai pe opt. Beaumont îi joacă pe degete pe Carney și pe Last și-i halește pe ultima bucată. Delicios! Oh, și finala mare... Unde Hannes Slavik fuge ca hoții de cai de șerifii Nobles și Cryer, dar se gândește că un picnic la nivelul solului prin rockgarden e o idee bună și un picnic nu e picnic fără musafiri: ”Barry, Luke, gentlemen, vă rog! Mitja, tu nu ești invitat că ești sloven și stai în spate!” Mitja nu s-a supărat, a trecut prin threesome-ul spontan din fața lui, a înțeles, bine crescut fiind, că nu e de el și s-a grăbit în finish, ca să nu întârzie, că nu e politicos! A primit un tricou nou cu dungi de curcubeu pentru asta și ceva bănuț de aur cu o panglică asortată, să o poarte de gât. Ah, și șampanie și l-au chemat la poze împreună cu Carolina Australina! Ce drăguți oamenii ăștia de la Comezzadura! Să tot vii pe la ei!

M-am întâlnit la podium cu Grega Stopar, colegul sloven de la echipa Unior și jurnalist de cursă lungă, și l-am întrebat dacă rezultatul ăsta înseamnă ceva în peisajul lui Mitja, poate ceva bani în plus, poate niște sponsori... Mi-a spus că ar fi frumos, dar din păcate nu prea crede că e cazul. Având în vedere că Bogdan al nostru se calificase câteva poziții mai încolo, pe 25, nu aveam cum să ne gândim că putea fi el acolo, cu puțină șansă. Apoi am stat să mă gândesc cum ar fi să ai un Campion Mondial de four cross nu într-o țară care nu are campionat de four cross sau curse de four cross, ci într-una care nu are nici măcar UN traseu funcțional de four cross. Și care, a propos, vrea performanțe sportive, dar nu face sport neam și-i critică pe sportivi de pe canapea și de la tastatură la primul insucces. Ar fi fost jenant, credeți-mă. Mai bine așa, în banca noastră, de unde nu semnalizăm, râdem, glumim, dar nu părăsim incinta. Vrem performanțe? Păi la treabă! Sigur ne poate arăta Morena o schemă sau două. Poate pe aia cu sala de fitness, poate pe aia cu sprintul din poartă de 50 de ori pe zi, poate pe aia cu bugetul de deplasare muncit din iarnă... Ar fi fain să și audă cineva. ;)

Până atunci însă, să mai visăm niște cai verzi pe pereți!

În continuare, restul de poze mediocre pe care le-am tras, inclusiv unele mai răsărite de la Ionuț:

Cai verzi pe pereți:

Cu drag și cu dragoste de MTB, drect din Valea Soarelui,
Mx

Fotografii de Maximilian Munteanu și Ionuț Sava, care nu vor fi folosite decât cu acordul expres ale autorilori. Toate drepturile rezervate.