Drop'n'Roll Downhill Challenge 2012 - Cum scoţi iepuroiul din pălărie
Drop'n'Roll Downhill Challenge 2012 - Cum scoţi iepuroiul din pălărie
Autor: Maximilian Munteanu | 21 august 2012
Nu e nevoie de lecţii de magie, nici să te cheme Copperfield sau Blaine ca să organizezi curse decente de downhill, E nevoie de câteva ingrediente de bază, ce-i drept. Poţi începe cu un traseu, fără de care cam nu prea ai nici un concurs, poţi continua cu o cronometrare corectă (citeşte: "fo-to-ce-lu-lă" - şi sus şi jos, că dacă e doar într-un loc, e frecţie), fiindcă downhill-ul este în esenţa lui un concurs contra cronometru, nu unul unde se dau puncte în funcţie de stil, coloritul echipamentului, freza la modă sau numărul de pistrui, şi apoi mai poţi adăuga: securizarea antepomenitului traseu, accesul garantat şi permanent în zona de start şi diverse alte facilităţi pentru rideri. Da, premiile sunt importante, dar niciodată mai importante decât lucrurile care ţin de buna organizare. Şi ca să închei referinţa iluzionistă, da, e nevoie de un strop de magie pentru a face dintr-un eveniment un lucru deosebit, iar sclipirea asta poate veni din multe părţi. Uneori e traseul, alteori vibraţia şi dispoziţia participanţilor, dar de regulă trebuie păstrată în minte vorba veche: "Omul sfinţeşte locul!"
De ce spun lucrurile ăstea care ar trebui să fie evidente pentru orice organizator, racer şi spectator? Pentru că încă ne lipseşte o cultură reală a sportului şi pentru că e important să ştim despre ce dracu' vorbim de fapt. Deci, să recapitulăm: downhill = concurs cronometrat pe un traseu închis şi bine delimitat. Punct!
Am vrut să mă duc la Drop'n'Roll dezbrăcat de orice prejudecată, cu mintea limpede, lăsând lucrurile să vină către mine, dar nu am reuşit. Impactul ediţiei de anul trecut, când s-a cronometrat la propriu cu ceasul de la gară şi s-au făcut erori de calcul de 20 de minute pe un traseu de 2 minute, nu se şterge cu buretele, iar asta s-a văzut din păcate în numărul de rideri de anul acesta. Anul trecut Drop'n'Roll-ul a devenit practic o caricatură a propriului sine, cum prea multe hăinuţe branduite şi prea puţine lucruri pentru rideri, plus un focus inutil pe o petrecere "pentru mine şi prietenii mei", lucruri care s-au văzut de la o poştă. De ce dor chestiile ăstea? Pentru că Drop'n'Roll-ul a ţinut cam singur în picioare downhill-ul într-o perioadă extrem de sumbră când era copilul vitreg al tuturor sau mai bine zis copilul nimănui şi pentru că a fost multă vreme un etalon foarte necesar al unei scene în formare. Şi un motiv bun pentru ca noi să dialogăm aici sau altundeva. Nu ar fi răsărit unii rideri şi lucrurile clar nu ar fi arătat la fel dacă nu ar fi fost nici un Drop'nRoll. Deci cu povara asta pe suflet am plecat către Bâlea, loc de care eram foarte sceptic, şi pe undeva bine am făcut. Astfel, toate lucrurile bune care s-au ivit anul acesta la Drop'n'Roll au fost amplificate şi m-am putut bucura dublu de ele, ca de reîntâlnirea cu un prieten vechi.
Despre traseu s-au spus multe, dar poate cel mai tare e că nici obişnuiţii zonei, prieteni ai brigăzii D'n'R, nu le-au dat realizatorilor credit că pot face un parcurs rideable într-un asemenea teren ostil. Când spun "teren ostil", mă refer în primul rând la şisturile cristaline (remember clasa a opta???), roci dure şi încăpăţânate, şi la înclinaţia traseului, mai mare decât cea declarată oficial. Baza a fost o potecă turistică marcată, dar de lucru a fost enorm, prin urmare aplauze pentru toţi cei care au pus osul la treabă, în frunte cu bunul Bronco, headshaper al traseului. Îmi pare tare bine că pot scrie asta, fiindcă Bronco e şi el un om (acum din păcate uitat sau necunoscut de cei tineri) fără de care downhill-ul din România ar fi arătat foarte diferit şi care îşi merita laurii şi respectul, ca orice Campion. Un shout-out pentru Bronco şi pentru fermitatea cu care a insistat ca toată lumea să ia la picior traseul, ca în World Cup. Avem nevoie de astfel de atitudini îndrumătoare şi sănătoase; bravo! Şi vreţi să ştiţi cea mai bună parte? Bronco se dă din nou! Yes!
Am detestat traseul la prima tură, fiindcă i-am căutat un flow care nu există, la a doua tură a început să-mi placă, la a treia am fost convins că e ce trebuie. De fapt, vorbele bune dinspre traseu au curs îndeosebi de la străini, iar restul de rideri erau cu toţii bine pe film. Ce am auzit destul de des a fost "un traseu fun", deşi atunci când vorbeşti despre asta de obicei te referi la zone de dat foarte line. Nici o critică, în mare, deşi traseul e greu. Foarte greu. Şi pe deasupra chiar periculos în zona superioară, cu cele câteva bucăţi foarte expuse pe care le-aţi putut vedea şi pe filmarea de pe helmetcam şi care nu aveau cum să fie securizate mai bine decât erau deja. O chestie interesantă este banda de marcaj extrastrong, realizată din material de banner. Omul Nostru Chilea a mărturisit că pe el l-a cam salvat şi, de fapt, sunt câteva poveşti destul de înfricoşătoare la traverseul cu podeţ. Tzuna care, cu rânjetul pe buze, îmi chiuia cum a dublat el cele două praguri dinainte de podeţ, în timp ce eu mai că mă albeam, după near death experience-ul relatat de Chilea, şi Ova care a dat podeţul to flat şi s-a dus direct la somn, după cum se spune. Asta nu înseamnă că e ceva în neregulă cu Ova, nicidecum; ci doar că aveai de ce să fii impresionat. Nu are rost să mai descriu traseul în detaliu, pentru că l-aţi văzut deja pe cameră. Ideea e că a avut mai toţii o relaţie de magnetism terifiant cu traseul ăsta. Te sperie din rărunchi, dar tot te întorci să te dai pe el! Şi apoi ar mai fi urcatul pe acoperişul Defender-ului, care sigur nu poate fi întrecut ca senzaţie, cu Flavius la volan!
Sorin s-a accidentat în antrenamente la picior şi a depins de o faşă elastică. Nu ştiu cât i-a influenţat asta tura din finală, dar el spune că nu prea e permis să scoţi piciorul din SPD în asemenea situaţie, iar după finală nu a căutat scuze şi a mărturisit că a mers cât a putut şi că planul era să rişte doar o manşă, fiindcă nu e genul de concurs unde vrei mai mult de o tură rapidă, din motive evidente. Austriecii s-au dat trenuleţ în toate cele trei zile şi au fost cu toţii sus în clasament şi cam la fel şi cei doi polonezi. Bulgarii, unul din Kona Grassroots Program, şi celălalt pe Giant, nu au fost atât de omogeni în privinţa rezultatelor.
Ca să nu ne mai lungim prea tare, iată o imagine cu clasamentul final, care spune ce trebuie. Mulţumiri lui Vicky, care a avut inspiraţia să ia o asemenea foaie cu el, că dacă era să aşteptăm după rezultatele oficiale, aşteptam mult şi bine
Deci Markus Planitzer câştigă Drop'n'Roll la prima escapadă în România, cu musafirul de casă Maciej Jodko pe doi şi cu al său coleg mai tânăr Michal Gzela pe trei. Cel mai bun român: Petardă pe 5, Sebică pe 7 şi un Sasu' impresionant pe 8, cu un Specialized Demo aiuristic. Wow! Happy Rider Ionuţ Sava a prins un 14 foarte bun, Ova revine cu un 15 onorabil, iar Răzvan Matei leagă în sfărşit tura bună pe 16. Colegii de echipă Cezar şi Tzuna, acum cu outfit nou şi flashy, vin pe 12, respectiv 10, cu precizarea că Tzuna a gafat de două ori pe ultima bucată de pădure. A propos de asta, acolo s-a creat o atmosferă foarte faină cu public fierbinte care a motivat riderii şi am avut ce vedea. Sebi - rachetă, Ionuţ - supelinie creativă, Petardă - wildstyle, Sasu' - pompă incredibilă, Tzuna - prea mult şpan, iar străinii parcă mergeau pe nişte gâlme de pământ, nu pe pietre cât capul de bebeluş! Nu vezi aşa ceva zi de zi! Extra respecte pentru Ştefan şi pentru Roto, freeskieri convertiţi la două roţi pe timp de vară, şi lui NEcs, care după un accident stupid la început de sezon s-a dat bine cu trei şuruburi în picior.
E important de precizat că şi celelalte lucruri care au ţinut de organizare au mers strună, ceea ce nu e puţin lucru. Un loc de camping foarte fain, printre tufe şi pe lângă un fir de apă, parcare, zonă de lăsat bike-ul (toate ăstea de mai înainte păzite), chioşcuri cu de-ale gurii, bar, areal mare de concert cu scenă, sonorizare şi foc fain de tabără, puncte de alimentare cu curent şi o grămadă de alte lucruri foarte "de festival" la care nici măcar nu m-aş fi gândit! Oamenii şi-au luat treaba în serios, bunăoară, şi chiar şi bikeshuttle-urile au mers la frecvenţa corectă, chiar dacă joi oamenii s-au cam enervat aşteptând Defender-ul buclucaş.
Dar nu toate lucrurile sunt roz, nu-i aşa? Chiar dacă, după megafail-ul de anul trecut, Drop'n'Roll-ul a renăscut şi 90\% dintre cele pe care le-am trăit la faţa locului au fost la superlativ, există şi sincope, ca la orice eveniment. În primul rând, premierea cândva seara nu e okay pentru toţi cei care au venit pentru concurs şi de abia apoi pentru party. Da, ştiu că vreţi să rămână lumea la party, dar nu aşa! Doi la mână, numiţi-mă subiectiv, dacă vreţi, dar cineva trebuie să-i spună lui Stinky cu frumosul că nu prea are treabă cu MTB-ul, pe post de comentator, deşi el a încercat, şi că, eufemistic spus, nici prea mare lipici la public nu a avut în seara de vineri. Ce vorbesc eu aici, lumea s-a enervat şi mai degrabă s-a îndepărtat de scenă, iar glumele aiurea şi şantajul stupid (la modul "Cine nu vine la scenă, mă-sa-i curvă") nu au ajutat deloc. Ceva mai înainte cântase un coverband unguresc tare tare bine piese de la The Police, Rolling Stones şi alte clasice. Nu, nu e de colo să prestezi live la nivel decent, întrebaţi orice artist pe bune. Cât de valabili erau? Păi, gândiţi-vă că îi auzeam în spatele meu şi nu ştiam cum să-mi încarc pozele mai repede în articol, ca să-i mai prind şi când am încheiat, m-am bucurat singur în faţa scenei. Şi aici ajung la cealaltă problemă, a treia: criza de identitate. Cui i se adresează, de fapt, Drop'n'Roll? Cred că e de bun simţ o orientare înapoi înspre rideri, direcţia care a consacrat evenimentul şi i-a asigurat prestigiul long-term, pentru că educaţie culturală sau nu o să faci niciodată sau trebuie un efort care depăşeşte potenţa organizatorului, din motive simple de dimensiune. E nevoie de mai multă lume, deci de mai multă promovare şi mult mai eficientă, de preferat sub umbrela unui sponsor mare, pentru că nu ajunge să spui "Băi, eu am încercat; dacă nu înţeleg, e vina lor!" Trebuie să te bagi sub pielea omului din public şi să ştii ce îi dai, dacă tot vrei să faci mini Sziget Fest. Altfel, o să ai reacţii ca cea a unor rideri care comentau despre prestaţia live a trupei de mai înainte, deşi ignorau complet efortul organizatorului de a amplasa o scenă cu o sonorizare de bună calitate şi, mai mult, nu prea aveau habar despre ce presupune o prestaţie scenică şi, de fapt, m-aş mira să cunoască vreo melodie dintre cele cântate. Poate fi amestecat un festival muzical-cultural cu un event de bike? Poate! Dar e nevoie de mai multe lucruri care să atragă publicul de ambele feluri. În registrul pozitiv, deşi nu am putut rămâne la party, fiind a doua zi cu maratonul în freză, feedback-ul despre el a fost unul excelent şi se poate rezuma, din ce am înţeles la un singur cuvânt: epic. Deci back to the good roots!
Punem însă degetul pe rană şi la aspectul cel mai jenant: premiile. Riderii din top 7, adică cei premiaţi, au fost uluiţi să constate că au primit în loc de cash sau produse o foaie de hârtie prin care organizatorul se obligă să le vireze în termen de 15 zile suma aferentă premiului şi pe care trebuiau să o completeze cu datele exacte de cont. Nu vreau să spun ce stupoare a generat chestia asta, dar vă pot spicui din ce a tunat antrenorul bulgar: "Uat is disă? Ăăă!!! Rumeiniăn şit!" Tradus, ăsta e un punct foarte negru pe care îl va resimţi orice organizator român care vrea să aducă străini în ţară, pentru că vorbeşte o limbă clară: românii anunţă premii pe care se fofilează să le onoreze. Am încredere că sumele vor fi achitate la timp, dar metoda asta ar trebui să rămână doar ca exemplu de "aşa nu" şi niciodată repetată. Oamenii vor să vadă premii în schimbul prestaţiilor lor şi, de ce nu, în urma sutelor de kilometri parcurşi. Dacă nu, nu ne putem mira că avem lipsă de cvorum, că tot e la modă termenul ăsta.
Concluzia e că Drop'n'Roll-ul este un eveniment care a redevenit bun, dar este perfectibil, ca şi orice alt lucru pe lumea asta. Ermetismul în comunicare nu ajută, nici dispariţiile a la Copperfield (am închis cercul), dar reîntoarcerea la rideri e ce trebuie, pentru că asta este comunitatea care a consacrat evenimentul, îl îmbrăţişează şi îl apreciază, aşa cum e el, cu bune şi mai puţin bune. Pentru că e de-al lor. Nu publicul consumator de muzică sau festivaluri va ridică D'n'R pe culmi nesperate. Ăla e un public volatil şi nestatornic, în timp ce un rider va şti întotdeauna să aprecieze munca băgată într-un traseu şi într-o bună organizare, ca să precizez doar cele mai banale şi evident lucruri. Drop'n'Roll 2012 a readus un feeling tare bun de comunitate, pe care nu îl poate avea nici un alt concurs de gen, pentru simplul fapt că îi lipseşte istoria, cu tot cu idiosincrasiile ei inerente. Anul viitor îmi place să visez la două etape D'n'R, una la Parâng şi una în Bâlea şi sunt convins că se poate, cu puţină planificare şi cu mai multă luciditate! Spor!
Ah, până nu uit: cronometrarea de anul ăsta, rezolvată de o echipă bulgărească, de obicei prezentă la evenimente de rang UCI, a fost impecabilă şi a avut afişaj cu rezultate în timp real în finish. Aşa da!
Mă înclin în faţa tuturor celor implicaţi în Drop'n'Roll şi mă bucur că am regăsit un vechi prieten drag şi pribeag!
E de bine!
Mx
Bonus: Ne-am dat în zilele de concurs cu Ştefan şi cu Bogdan prin câteva zone de freeride greu de cuprins în cuvinte. Toată valea Bâlea (şi mai mult ca sigur întreg masivul Făgăraş) are un potenţial uriaş pe care e o crimă să nu-l valorifici! Cu ocazia asta am aflat şi de ce se numeşte Vânătarea lui Buteanu, vârf de sub care pleacă unul dintre trasee, astfel.
Ultimele rânduri trebuie să se adreseze unor oameni care fac treabă bună, au atitudinea potrivită, au trecut de nivelul de rider şi ţi-e mai mare dragul de ei: Dragoş Dumitru şi Martin Wallmen, o plăcere să-i cunoşti. Atât.
De ce spun lucrurile ăstea care ar trebui să fie evidente pentru orice organizator, racer şi spectator? Pentru că încă ne lipseşte o cultură reală a sportului şi pentru că e important să ştim despre ce dracu' vorbim de fapt. Deci, să recapitulăm: downhill = concurs cronometrat pe un traseu închis şi bine delimitat. Punct!
Cât de tare îşi ia Monkey în serios treaba? Păi gândiţi-vă doar c-a oprit telecabina pentru câteva shot-uri de la altitudine! foto: Dragoş Dumitru |
Stay focused! foto: Dragoş Dumitru |
Am vrut să mă duc la Drop'n'Roll dezbrăcat de orice prejudecată, cu mintea limpede, lăsând lucrurile să vină către mine, dar nu am reuşit. Impactul ediţiei de anul trecut, când s-a cronometrat la propriu cu ceasul de la gară şi s-au făcut erori de calcul de 20 de minute pe un traseu de 2 minute, nu se şterge cu buretele, iar asta s-a văzut din păcate în numărul de rideri de anul acesta. Anul trecut Drop'n'Roll-ul a devenit practic o caricatură a propriului sine, cum prea multe hăinuţe branduite şi prea puţine lucruri pentru rideri, plus un focus inutil pe o petrecere "pentru mine şi prietenii mei", lucruri care s-au văzut de la o poştă. De ce dor chestiile ăstea? Pentru că Drop'n'Roll-ul a ţinut cam singur în picioare downhill-ul într-o perioadă extrem de sumbră când era copilul vitreg al tuturor sau mai bine zis copilul nimănui şi pentru că a fost multă vreme un etalon foarte necesar al unei scene în formare. Şi un motiv bun pentru ca noi să dialogăm aici sau altundeva. Nu ar fi răsărit unii rideri şi lucrurile clar nu ar fi arătat la fel dacă nu ar fi fost nici un Drop'nRoll. Deci cu povara asta pe suflet am plecat către Bâlea, loc de care eram foarte sceptic, şi pe undeva bine am făcut. Astfel, toate lucrurile bune care s-au ivit anul acesta la Drop'n'Roll au fost amplificate şi m-am putut bucura dublu de ele, ca de reîntâlnirea cu un prieten vechi.
Despre traseu s-au spus multe, dar poate cel mai tare e că nici obişnuiţii zonei, prieteni ai brigăzii D'n'R, nu le-au dat realizatorilor credit că pot face un parcurs rideable într-un asemenea teren ostil. Când spun "teren ostil", mă refer în primul rând la şisturile cristaline (remember clasa a opta???), roci dure şi încăpăţânate, şi la înclinaţia traseului, mai mare decât cea declarată oficial. Baza a fost o potecă turistică marcată, dar de lucru a fost enorm, prin urmare aplauze pentru toţi cei care au pus osul la treabă, în frunte cu bunul Bronco, headshaper al traseului. Îmi pare tare bine că pot scrie asta, fiindcă Bronco e şi el un om (acum din păcate uitat sau necunoscut de cei tineri) fără de care downhill-ul din România ar fi arătat foarte diferit şi care îşi merita laurii şi respectul, ca orice Campion. Un shout-out pentru Bronco şi pentru fermitatea cu care a insistat ca toată lumea să ia la picior traseul, ca în World Cup. Avem nevoie de astfel de atitudini îndrumătoare şi sănătoase; bravo! Şi vreţi să ştiţi cea mai bună parte? Bronco se dă din nou! Yes!
Cu stilul dinamic de BMX, camera foto îl iubeşte pe Cezar. În hainele cele noi ale împăratului, cu atât mai mult! foto: Dragoş Dumitru |
Fresh good blood: Happy Rider Ionuţ Sava. foto: Dragoş Dumitru |
Am detestat traseul la prima tură, fiindcă i-am căutat un flow care nu există, la a doua tură a început să-mi placă, la a treia am fost convins că e ce trebuie. De fapt, vorbele bune dinspre traseu au curs îndeosebi de la străini, iar restul de rideri erau cu toţii bine pe film. Ce am auzit destul de des a fost "un traseu fun", deşi atunci când vorbeşti despre asta de obicei te referi la zone de dat foarte line. Nici o critică, în mare, deşi traseul e greu. Foarte greu. Şi pe deasupra chiar periculos în zona superioară, cu cele câteva bucăţi foarte expuse pe care le-aţi putut vedea şi pe filmarea de pe helmetcam şi care nu aveau cum să fie securizate mai bine decât erau deja. O chestie interesantă este banda de marcaj extrastrong, realizată din material de banner. Omul Nostru Chilea a mărturisit că pe el l-a cam salvat şi, de fapt, sunt câteva poveşti destul de înfricoşătoare la traverseul cu podeţ. Tzuna care, cu rânjetul pe buze, îmi chiuia cum a dublat el cele două praguri dinainte de podeţ, în timp ce eu mai că mă albeam, după near death experience-ul relatat de Chilea, şi Ova care a dat podeţul to flat şi s-a dus direct la somn, după cum se spune. Asta nu înseamnă că e ceva în neregulă cu Ova, nicidecum; ci doar că aveai de ce să fii impresionat. Nu are rost să mai descriu traseul în detaliu, pentru că l-aţi văzut deja pe cameră. Ideea e că a avut mai toţii o relaţie de magnetism terifiant cu traseul ăsta. Te sperie din rărunchi, dar tot te întorci să te dai pe el! Şi apoi ar mai fi urcatul pe acoperişul Defender-ului, care sigur nu poate fi întrecut ca senzaţie, cu Flavius la volan!
Sorin s-a accidentat, datr cei mai mulţi tot asta văd din el. foto: Dragoş Dumitru |
Tata Tibi, prima. foto: Dragoş Dumitru |
Sorin s-a accidentat în antrenamente la picior şi a depins de o faşă elastică. Nu ştiu cât i-a influenţat asta tura din finală, dar el spune că nu prea e permis să scoţi piciorul din SPD în asemenea situaţie, iar după finală nu a căutat scuze şi a mărturisit că a mers cât a putut şi că planul era să rişte doar o manşă, fiindcă nu e genul de concurs unde vrei mai mult de o tură rapidă, din motive evidente. Austriecii s-au dat trenuleţ în toate cele trei zile şi au fost cu toţii sus în clasament şi cam la fel şi cei doi polonezi. Bulgarii, unul din Kona Grassroots Program, şi celălalt pe Giant, nu au fost atât de omogeni în privinţa rezultatelor.
Tata Tibi, a doua. Cu atitudine! foto: Dragoş Dumitru |
Încă un veteran constant: Daniel Dumitrescu. foto: Dragoş Dumitru |
Ca să nu ne mai lungim prea tare, iată o imagine cu clasamentul final, care spune ce trebuie. Mulţumiri lui Vicky, care a avut inspiraţia să ia o asemenea foaie cu el, că dacă era să aşteptăm după rezultatele oficiale, aşteptam mult şi bine
Deci Markus Planitzer câştigă Drop'n'Roll la prima escapadă în România, cu musafirul de casă Maciej Jodko pe doi şi cu al său coleg mai tânăr Michal Gzela pe trei. Cel mai bun român: Petardă pe 5, Sebică pe 7 şi un Sasu' impresionant pe 8, cu un Specialized Demo aiuristic. Wow! Happy Rider Ionuţ Sava a prins un 14 foarte bun, Ova revine cu un 15 onorabil, iar Răzvan Matei leagă în sfărşit tura bună pe 16. Colegii de echipă Cezar şi Tzuna, acum cu outfit nou şi flashy, vin pe 12, respectiv 10, cu precizarea că Tzuna a gafat de două ori pe ultima bucată de pădure. A propos de asta, acolo s-a creat o atmosferă foarte faină cu public fierbinte care a motivat riderii şi am avut ce vedea. Sebi - rachetă, Ionuţ - supelinie creativă, Petardă - wildstyle, Sasu' - pompă incredibilă, Tzuna - prea mult şpan, iar străinii parcă mergeau pe nişte gâlme de pământ, nu pe pietre cât capul de bebeluş! Nu vezi aşa ceva zi de zi! Extra respecte pentru Ştefan şi pentru Roto, freeskieri convertiţi la două roţi pe timp de vară, şi lui NEcs, care după un accident stupid la început de sezon s-a dat bine cu trei şuruburi în picior.
Costi era pe o manşă bună, spune Monkey. foto: Dragoş Dumitru |
Roto, la primul concurs, a înţeles că nu e chiar ca-n powder. foto: Dragoş Dumitru |
E important de precizat că şi celelalte lucruri care au ţinut de organizare au mers strună, ceea ce nu e puţin lucru. Un loc de camping foarte fain, printre tufe şi pe lângă un fir de apă, parcare, zonă de lăsat bike-ul (toate ăstea de mai înainte păzite), chioşcuri cu de-ale gurii, bar, areal mare de concert cu scenă, sonorizare şi foc fain de tabără, puncte de alimentare cu curent şi o grămadă de alte lucruri foarte "de festival" la care nici măcar nu m-aş fi gândit! Oamenii şi-au luat treaba în serios, bunăoară, şi chiar şi bikeshuttle-urile au mers la frecvenţa corectă, chiar dacă joi oamenii s-au cam enervat aşteptând Defender-ul buclucaş.
Puţină lume ştie că Jaffy a reluat practic totul de la zero. Primul concurs după Poiana Braşov 1997. Respect! foto: Dragoş Dumitru |
Schiorul a bătut ziaristul, punct. foto: Dragoş Dumitru |
Dar nu toate lucrurile sunt roz, nu-i aşa? Chiar dacă, după megafail-ul de anul trecut, Drop'n'Roll-ul a renăscut şi 90\% dintre cele pe care le-am trăit la faţa locului au fost la superlativ, există şi sincope, ca la orice eveniment. În primul rând, premierea cândva seara nu e okay pentru toţi cei care au venit pentru concurs şi de abia apoi pentru party. Da, ştiu că vreţi să rămână lumea la party, dar nu aşa! Doi la mână, numiţi-mă subiectiv, dacă vreţi, dar cineva trebuie să-i spună lui Stinky cu frumosul că nu prea are treabă cu MTB-ul, pe post de comentator, deşi el a încercat, şi că, eufemistic spus, nici prea mare lipici la public nu a avut în seara de vineri. Ce vorbesc eu aici, lumea s-a enervat şi mai degrabă s-a îndepărtat de scenă, iar glumele aiurea şi şantajul stupid (la modul "Cine nu vine la scenă, mă-sa-i curvă") nu au ajutat deloc. Ceva mai înainte cântase un coverband unguresc tare tare bine piese de la The Police, Rolling Stones şi alte clasice. Nu, nu e de colo să prestezi live la nivel decent, întrebaţi orice artist pe bune. Cât de valabili erau? Păi, gândiţi-vă că îi auzeam în spatele meu şi nu ştiam cum să-mi încarc pozele mai repede în articol, ca să-i mai prind şi când am încheiat, m-am bucurat singur în faţa scenei. Şi aici ajung la cealaltă problemă, a treia: criza de identitate. Cui i se adresează, de fapt, Drop'n'Roll? Cred că e de bun simţ o orientare înapoi înspre rideri, direcţia care a consacrat evenimentul şi i-a asigurat prestigiul long-term, pentru că educaţie culturală sau nu o să faci niciodată sau trebuie un efort care depăşeşte potenţa organizatorului, din motive simple de dimensiune. E nevoie de mai multă lume, deci de mai multă promovare şi mult mai eficientă, de preferat sub umbrela unui sponsor mare, pentru că nu ajunge să spui "Băi, eu am încercat; dacă nu înţeleg, e vina lor!" Trebuie să te bagi sub pielea omului din public şi să ştii ce îi dai, dacă tot vrei să faci mini Sziget Fest. Altfel, o să ai reacţii ca cea a unor rideri care comentau despre prestaţia live a trupei de mai înainte, deşi ignorau complet efortul organizatorului de a amplasa o scenă cu o sonorizare de bună calitate şi, mai mult, nu prea aveau habar despre ce presupune o prestaţie scenică şi, de fapt, m-aş mira să cunoască vreo melodie dintre cele cântate. Poate fi amestecat un festival muzical-cultural cu un event de bike? Poate! Dar e nevoie de mai multe lucruri care să atragă publicul de ambele feluri. În registrul pozitiv, deşi nu am putut rămâne la party, fiind a doua zi cu maratonul în freză, feedback-ul despre el a fost unul excelent şi se poate rezuma, din ce am înţeles la un singur cuvânt: epic. Deci back to the good roots!
Punem însă degetul pe rană şi la aspectul cel mai jenant: premiile. Riderii din top 7, adică cei premiaţi, au fost uluiţi să constate că au primit în loc de cash sau produse o foaie de hârtie prin care organizatorul se obligă să le vireze în termen de 15 zile suma aferentă premiului şi pe care trebuiau să o completeze cu datele exacte de cont. Nu vreau să spun ce stupoare a generat chestia asta, dar vă pot spicui din ce a tunat antrenorul bulgar: "Uat is disă? Ăăă!!! Rumeiniăn şit!" Tradus, ăsta e un punct foarte negru pe care îl va resimţi orice organizator român care vrea să aducă străini în ţară, pentru că vorbeşte o limbă clară: românii anunţă premii pe care se fofilează să le onoreze. Am încredere că sumele vor fi achitate la timp, dar metoda asta ar trebui să rămână doar ca exemplu de "aşa nu" şi niciodată repetată. Oamenii vor să vadă premii în schimbul prestaţiilor lor şi, de ce nu, în urma sutelor de kilometri parcurşi. Dacă nu, nu ne putem mira că avem lipsă de cvorum, că tot e la modă termenul ăsta.
Sasu', pe când mai des la downhill? Poate pune naibii mâna pe o bicicletă?! foto: Dragoş Dumitru |
Roman Wilhelmer s-a întors în România cu o misiune. foto: Dragoş Dumitru |
Concluzia e că Drop'n'Roll-ul este un eveniment care a redevenit bun, dar este perfectibil, ca şi orice alt lucru pe lumea asta. Ermetismul în comunicare nu ajută, nici dispariţiile a la Copperfield (am închis cercul), dar reîntoarcerea la rideri e ce trebuie, pentru că asta este comunitatea care a consacrat evenimentul, îl îmbrăţişează şi îl apreciază, aşa cum e el, cu bune şi mai puţin bune. Pentru că e de-al lor. Nu publicul consumator de muzică sau festivaluri va ridică D'n'R pe culmi nesperate. Ăla e un public volatil şi nestatornic, în timp ce un rider va şti întotdeauna să aprecieze munca băgată într-un traseu şi într-o bună organizare, ca să precizez doar cele mai banale şi evident lucruri. Drop'n'Roll 2012 a readus un feeling tare bun de comunitate, pe care nu îl poate avea nici un alt concurs de gen, pentru simplul fapt că îi lipseşte istoria, cu tot cu idiosincrasiile ei inerente. Anul viitor îmi place să visez la două etape D'n'R, una la Parâng şi una în Bâlea şi sunt convins că se poate, cu puţină planificare şi cu mai multă luciditate! Spor!
Michal Gzela a prins podiumul şi un OP. foto: Dragoş Dumitru |
Ah, până nu uit: cronometrarea de anul ăsta, rezolvată de o echipă bulgărească, de obicei prezentă la evenimente de rang UCI, a fost impecabilă şi a avut afişaj cu rezultate în timp real în finish. Aşa da!
Mă înclin în faţa tuturor celor implicaţi în Drop'n'Roll şi mă bucur că am regăsit un vechi prieten drag şi pribeag!
E de bine!
Mx
Bonus: Ne-am dat în zilele de concurs cu Ştefan şi cu Bogdan prin câteva zone de freeride greu de cuprins în cuvinte. Toată valea Bâlea (şi mai mult ca sigur întreg masivul Făgăraş) are un potenţial uriaş pe care e o crimă să nu-l valorifici! Cu ocazia asta am aflat şi de ce se numeşte Vânătarea lui Buteanu, vârf de sub care pleacă unul dintre trasee, astfel.
Ultimele rânduri trebuie să se adreseze unor oameni care fac treabă bună, au atitudinea potrivită, au trecut de nivelul de rider şi ţi-e mai mare dragul de ei: Dragoş Dumitru şi Martin Wallmen, o plăcere să-i cunoşti. Atât.
Raporteaza
5 Comentarii
21 august 2012 la 13:33
Bronco ii #1 :).
0
0
21 august 2012 la 20:00
fairplay as he may be ! :) bun articCUL
0
0
21 august 2012 la 20:04
la modul "Cine nu vine la scenă, mă-sa-i curvă" . Daca auzeam asa ceva il paleam cu lopata si pe el si pe ma sa
0
0
21 august 2012 la 21:24
Nu asta a spus, dar asta era ideea. "Bă, eşti vinovat că nu vii să mă vezi pe mine! Nu susţii artiştii." Tu ai merge la unul care spune chestii din ăstea?
0
0
22 august 2012 la 13:55
Nu au fost! Totul supersafe!
0
0
Scrie un comentariu
Promovarea ta aici!
Promovarea ta aici!