CND #5 Mogoșa Downhill Challenge: Nord se scrie cu majusculă!

- Ce faci, vii după mine?
- Dai, hai că vin!
- 2-3 pedale și dai drumul la frâne, da?
- Okay!

Ieșirea din pădure de dinainte de roadgap e un loc clasic de popas pe traseul de la Mogoșa. O bună parte din rideri se opresc acolo înainte să sară pentru prima oară, încercând să afle viteza ideală, sau în timpul manșelor de antrenament, ca să-și odihnească mâinile după apriga și abrupta secțiune superioară a traseului. Ca în basm, la ediția aceasta a Mogoșa Downhill Challenge în locul ăla erau arbitri de traseu fix două fete simpatice care te întrebau dacă ești bine și dacă vrei o gură de apă. Mulțumeai, te mirai ce naiba caută hamacul ăla acolo, băgai două pedale, lăsai de frâne și îi dădeai b̶l̶a̶n̶ă̶ șport înspre roadgap, gândindu-te ”Bă, ce de treabă-s moroșenii ăștia...”.

Vedeți voi, la Maramu nu prea poți să evadezi de clișeul ăsta al ospitalității și al voii bune ubicue, oricât de mult ar vrea unii asta. Am rumegat problema asta cât se poate de filosofic, după ce am stat la povești cu Umbrela Art Crew la final de eveniment, și nu i-am dat de cap. Evident că sunt subiectiv. Vin din 2003 regulat la Baia Mare și îmi place atât de tare aici încât o socotesc o a doua casă. Tot ce am trăit în ultimii 13 ani la Maramu e epic, în cel mai românesc și non-furculision sens al termenului, adică e de povestit până poimarți și nici atunci nu ne-om sătura. De la un punct încolo mă disper să scriu texte despre Baia Mare, Maramu, evenimente, party-uri și localnici, pentru că nu știu cum să mai scot cămașa cu superlativele și îmi ies introduceri din ăstea de trei paragrafe, de zici că-i altceva. Dar cred că există o explicație logică și simplă pentru toată voia asta bună din Nord. Întâi de toate, lucurile sunt făcute cu minte și cu suflet până la ultimul nasture. Și sunt făcute așa pentru că oamenilor le pasă de cartea lor de vizită și fiindcă omul sfințește locul la modul cel mai serios. De ce-l sfințește? De ce-i pasă? De unde atâta ospitalitate? Probabil fiindcă e departe și fiindcă atât de rar vine atât de multă lume deodată în vizită la Maramu încât localnicii vor cu toată dăruirea că ăia care vin să se simtă cât mai bine. Ca să vină și o a doua și o a treia oară și ca să iasă și ei din casă la cele mai mișto evenimente. Sunt vase comunicante, lucruri care se alimentează reciproc. Și funcționează. Funcționează atât de bine, că oamenii vin cu drag chiar și la asemenea dulci festivaluri de masochism cum sunt cursele de downhill de pe Mogoșa. Petrecere S&M la anul? Aici ați auzit-o prima oară! ;)

Pentru că Mogoșa e Sindromul Stockholm personificat ca traseu de dat cu bicicleta. Știi că e greu, știi că o să de doară, știi că pentru a te da pe ea trebuie să mergi la Mama Dracilor Celor Mai Draci, dar tot mergi și o îmbrățișezi cu seninătatea unui pisoi prost care se uită la o pendulă, iar apoi povestești ce tare a fost. Păi nu? Mogoșa nu e plăcere, e nod în gât. În primul rând fiindcă vremea perfectă e rară și ea nu vine, ca o magie, în ziua de concurs. Și și dacă vine, la câtă lume se dă pe traseu, e aproape sigur că el va fi atât de crud și de spart încât nu o să conteze. Dar granitul de sus râmâne acolo. Și apoi ieși din pădure și vezi la roadgap mai multă lume și mai mult tărăboi decât va fi în finish vreodată: muzică, vuvuzele, portavoci, drujbe, aplauze, chiote, ”Lasăăăăăă frânaaaaaa!!!”. Și te înseninezi și te motivezi să o duci până jos. Că știi că acolo se gată!

Când Gravity Crew au anunțat, după două ediții de pauză, că avem din nou concurs la Mogoșa, lumea s-a bucurat și s-a conformat: călătorie spre Nord! Că doar ce era să facă și cum altfel decât bine puteau ieși lucrurile? La fața locului am găsit traseul neschimbat, așa cum ni-l promisese Zăhărie nu demult, organizarea ață, cu totul bine pus la punct, un telescaun mai rapid, cu motor tunat și sincope minore, care au ținut doar de schimbarea pe ultima sută de metri a echipei de cronometrare, un lucru care nu a depins de organizatori, dar care s-a tradus doar într-o întârziere a calificărilor, nimic mai mult. Să trecem, deci, la Mogoșa Downhill Challenge, probele pe timp!

Fetele au fost mai încercate la acest concurs decât la oricare altul de până acum. Leyla s-a teleportat în antrenamente din prima curbă de stânga direct în boscheții din abruptul Mogoșei și ne-a speriat un pic, dar a revenit teafără și s-a dat în cursă fără probleme. Locul trei. Heartbreaker Petra ar trebui să fie sponsorizată de Panaracer, la cât a mers pe jantă în sezonul ăsta; ceva nu e kosher... Locul doi, cu multă frustrare justă, dar cu fair play și voie bună pe final. Chapeau din nou, Petra! Luana, pe de altă parte, a lucrat ce a lucrat și s-a lovit vineri la mână, de n-a mai putut ține de ghidon. Dar sub rânjetul ei plăpând de copilă se ascunde mai multă tenacitate decât la mulți masculi feroce care în timpul liber fac skandenberg cu Stallone, deci sâmbătă a spus că ”încearcă să se dea” și n-a fost departe de Leyla. În finală a reușit să-și amelioreze timpul și, cu ghinionul trademark al Petrei, a prins locul întâi. Luana înainte de premiere, cu o dezamăgire cât se poate de sinceră: ”Băi, dar eu nu vreau să câștig așa! Nu e fain...” Nu cred că e nimic de adăugat. Ah, ba da: și Petra și Luana au dat roadgap-ul, care cerea trei pedale și lăsat de frână și îmi place să cred că se leagă ceva-ceva pe scena de fete de la noi. Sunt sigur că, dacă există doritoare, și Luana și Petra se dau cu drag împreună cu ele, ca să prindă încredere. Poate un girls-only-camp? Fetele? Hm? Miau?

La hardtail au fost doar patru, dar ce mai băieți! Kalisch și lăsat coarnele sus și i-a dat pe patru, Bogdănel a venit de data asta pe trei, Buzașu pe doi, după ce s-a lăsat temporar de full-uri, iar pe locul întâi un ambasador al Dinastiei Vereștiuc, cu un timp de ar trebui să ne fie rușine, ăstora de suntem gâini cu suspensie spate! În principiu, oamenii ăștia ar trebui să facă un pas înainte în ceea ce privește tehnologia și să le încurce socotelile celor de la Open și Elite, iar clasa hardtail să fie pentru alți aspiranți, doar că nu e așa simplu cu cheltuielile pentru echipament. Vereștiuc The Elder dixit: ”Hă-hă, dacă nu puneam acum Maxxis-u' ăsta, cred că aveam deja 5 ani pe Intense-ul ăla!”. Înțelegeți ce spun?

Juniorii au fost doar trei, dragii de ei, și, după ce Remus Moraru a fost pe trei în calificări și Sebastian Râpea pe doi, în finală ei au făcut rocada mică, la o distanță de 14 secunde unul de altul. Matei Moisil, care ar fi prins în calificări un loc onorabil la Elite, joacă un pic în altă ligă, dar a reușit să se tăvălească de două ori în finală și tot a prins locul întâi. Let's just hope chicks dig it! ;) Nu știu cum se explică absența juniorilor, dar cert este că au nevoie de mai multă motivație, ca să scoată capetele și să vină la mai multe curse. Taxa de concurs ultra-friendly de 70 de lei, fără urcări, dar care includea și tricou, sigur nu a fost motivul. O problemă de rumegat și de rezolvat...

...mai ales că am avut 9 oameni la Masters! Florin Gheorghe a căzut în calificări, dar a mers șport în finală și nimeni nu s-a putut atinge de timpul său Nici măcar Mad Max, care se simte aproape localnic, e sponsor al evenimentului și și-a luat băimăreancă stas, cu care are kid blonduț tare simpatic; locul doi pentru împăratul telecomandatelor. Mircică al meu, după ce a ales să se dea în Nord cu caloriferul și a picat mai des decât pleoapele lui Putyu la afterparty, a ajuns doar pe șapte, dar era în cărți pentru un podium bun la cursa asta, deci locul trei s-a dus la domnul Constandis, care a venit cu tot familionul la Mogoșa și bine a făcut, că i-a cam priit, lucru confirmat prin declarații de dragoste față de eveniment la finalul acestuia. Dară cum!

La Open știți deja că sunt renegații clasei Elite, ăia care s-au trezit mai târziu sau nu au avut zor să-și facă licență. Dar când câștigătorul ar fi prins un foarte onorabil loc opt la ceilalți băieți, pricepi rapid că nu e de joacă nici la clasa asta. Vlad Pescaru a.k.a. Păsărică câștigă a doua cursă consecutivă cu 4:22.97 și poate își mai schimbă un cadru-două. Gelly, unul de ne-a obișnuit cu prezența la hardtail până ne-a făcut să ne săturăm, a pus mâna pe fosta bicicletă a lui Geza și - țuști! - direct pe locul doi, la pachet cu declarații aparent arogante că lui Mogoșa i se pare autostradă. Până ne grăbim să-l judecăm pe om, să luăm în calcul că s-a dat prea mult pe acolo cu o bicicletă brutală din aluminiu cu furcă de 100 mm și să ne gândim un pic ce înseamnă asta în esență! Invazia de freestyleri, despre care am mai povestit pe aici, cred, e înfăptuită la Mogoșa prin 3 ostași: Mihai Bălan a.k.a. Itză, clasic, ca întotdeauna, cu familia pe brigadă - locul 7; Ciprian Fușle a.k.a. Borac, la primul său race de gen, cu respect proaspăt câștigat pentru downhill - locul 11 și Dan Dobra, care deja a băgat ceva curse sub centură anul ăsta, dar tot cu caș de DH la gură - locul 4 (după două căzături, nota bene!). Locul trei îi aparține prietenului aproape-băimărean Ștefan Mirescu a.k.a. Ștefan Extrem, freeskier extraordinaire și cavaler de onoare al lui Danika. ;) La câtă Mogoșa a băgat Ștefan, era în coacere și rezultatul ăsta; bravo!

Indiferent cum se va termina, sezonul acesta al lui Sebică ar trebui să ne rămână mult timp în memorie. Fiindcă o asemenea distrugere sistematică nu a mai avut de mult loc. Cred că uneori ne cuprinde sindromul underdog-ului, pasiunea stupidă de a-l renega pe cel care e cel mai probabil să câștige și, practic, să-i minimizăm meritele, dar dacă facem așa doar ne furăm singuri căciula. Sebică a venit, a văzut și a cucerit. Scurt! Nu știu exact de ce e așa, dar mă bucur că e și în aceeași măsură îmi doresc să aibă pe viitor challengeri pe măsură, pentru că numai așa scena poate crește. Ionuț spune că poți să vezi din poze cum stă Sebică pe bicicletă față de alți concurenți și că asta explică unele lucruri, iar Geza spune că Sebică are între timp mai mult timp petrecut pe bicicletă decât are el într-o viață întreagă și probabil că așa e. Cert este că 1. Sebi a dominat copios sezonul acesta, indiferent de motive și 2. în lipsa unui sparring partner adecvat, el va trebui să-și caute următoarea treaptă a evoluției în afara țării. La final de eveniment, a declarat bucuros că Mogoșa e traseul lui preferat și că i-a fost excelent ca pregătire pentru Mondialele de la Val di Sole. Ah, da: e încă junior!

Cipri Mureșan e celălat om care a reușit să coboare sâmbătă sub limita celor 4 minute și, localnic sau ba, ăsta nu e puțin lucru, ba dimpotrivă! Big ups! Danika s-a suit parcă molcom și discret pe a treia treaptă a podiumului, fericit să fie acolo. Având în vedere că și el a avut în ultimii ani niște perioade departe de bicicletă, din motive de sănătate, nu putem decât să ne bucurăm și pentru el din toată inima! Petru Vereștiuc pe patru la Mogoșa, la primul lui sezon pe bicicleta mare? Înseamnă doar că foamea de victorie crește și motivează, iar succesul trebuie să fie pe undeva pe după colț. Răbdare! Zăhărie spunea după calificări că nu crede că mai prinde încă o manșă la fel și era parcă împăcat deja de pe atunci. Dar locul 5, la mustață de Pităr, poate la o pedală diferență, spune o altă poveste! Să ai pe cap un concurs și să te mai poți concentra să-i dai așa... pfffhuuu! Plecăciune! Geza e pe 6 și asta cu siguranță nu îl mulțumește, dar dacă stai de vorbă cu el, o să-ți spună că-i pare bine că sunt atâtea concursuri și că se poate da cu bicicleta. Nici locul 17 al lui Sorin nu-i de acolo, dar aici există explicații de ordin tehnic: Sorin avea plăcuțe pentru fix o tură, după ce a comandat unele noi și i-au fost livrate altele; în finală a rămas fără o plăcuță de frâne pe spate și așa capătă sens rezultatul lui. Dar oricum nu cred că-și bate capul, având în vedere că încă este în revenire. De Tudor Moldovan și de pene nici nu mai scriu, că mă enervez. Mai bine îi trimit un set de gume. Akos n-a prins tocmai weeekend-ul vieții lui, după ce a rupt urechea de schimbător de dimineață și a făcut un G̶w̶i̶n̶ ̶l̶a̶ ̶L̶e̶o̶g̶a̶n̶g̶ Saragea la Sinaia: distracție chainless, dar nu prea. Închei cu domnul Boitor, care se calificase printre primii și, la sezonu-i de vis și traseul de casă, era foarte în cărți pentru cel puțin un podium. Doar că bunul Boti i-a dat prea șport după roadgap și a aflat de ce clavicula e un os aproape dispensabil. Mai bine așa decât cu bucluc mai mare! Mai-mai că mă așteptam să-l văd la party... *

A spus cineva party? A spus cineva Baia Mare? Păi tradiția obligă! Casa Tineretului e un spot clasic de skate și de BMX, care de-a lungul timpului a găzduit și ceva concursuri de care ți-e mai mare dragul să-ți aduci, deci a fost o coincidență faină că localul unde s-a ținut petrecerea e chiar acolo. Iar petrecerea a luat-o până la urmă, cu playlist-ul de majorat al lui Tudorel, după ce Tzuna s-a reinventat b-boy de duminică și cele două simpatice zănatice de la roadgap, de care pomeneam la început, s-au descoperit animatoare de ocazie. Și-apăi, când a luat-o, n-a mai prea fost de oprit! A propos fete, fabulosul factor feminin din Nord nu a dezamăgit nici de data asta, cum nu o face niciodată. Nu vă gândiți la prostii, că nu e cazul; pur și simplu e un reper de esență, care contribuie cu justețe la solidificarea legendei locului: ielele de Maramu, ia valiza și te du! Lumea a plecat acasă în zori, dar nu înainte de a se sui pe bar, pe mese și de a declara război textilelor, adică în special băieții mai veseli.

Cursa de la Mogoșa este un mit, iar nucleu-i de adevăr e unul cât se poate de zdravăn. Oricât de mult am dori să evadăm de clișeul traseului greu, încercare pentru racer, trebuie să admitem că ăsta este principalul magnet al evenimentului, iar elementul uman, sub multiplele lui forme de bine, de la shaper-ul care și-a făcut treaba cu sârg, până la fătuca aia ce poate ți-a zâmbit șăgalnic, vine și-l completează armonios. Asta e Mogoșa, asta e Baia Mare, ăsta e Maramureșul, cum din fericire îl cunoaștem noi. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră!

Eu mai am de spus atât: Maramulțumesc! Luați-o cum vreți. :D

Rezultate:

Cele mai faine fotografii din lume, de la darnicul Janos Rusiczki și de la talentata Diana Sandor, cu mulțumirile de rigoare:

Până data viitoare, dragă Maramu! :)

* Bonus: pe lângă vouchere și bani la plic, Gravity Crew a mai dat ca premiu jucării cu telecomandă la juniori, datorită lui Meme, hamace faine, mulțumită Petrei, și un set de frâne Saint pentru marele câștigător de la Elite, prospăt în căutare de noi ancore!

Fotografiile le aparțin Dianei Sandor de la Umbrela Art Crew și lui Janos Rusiczki de la Kitsched Photography și sunt utilizate cu acordul expres al proprietarilor. Toate drepturile rezervate.