CND #4 Harghita Downhill: cercul care se închide armonios

Rămăsesem dator cu un text despre Harghita Mădăraș încă de acum doi ani, de când Zoli, Danika și restul brigăzii de rideri ne chemaseră, mai întâi la inaugurarea primului traseu, apoi la primul concurs din zonă, pe aceeași linie. Încă de atunci mi-a rămas în minte o întâmplare pe care o consider reprezentativă pentru zonă și o cheie pentru a pricepe ce se întâmplă pe acolo.

Vedeți voi, între Súgó Panzió, capitala neoficială a stațiunii și locului unde te lasă shuttle-ul, și startul traseului de atunci e ceva de mers. Să fie 1-2 kilometri? Împingi un pic până la Pethő, ceva mai sus, apoi o iei pe coamă, lejer, până la start. Eram cu Geza într-una din zile și ne întâlnim pe ruta asta cu niște oameni care se plimbau și care îl întreabă pe Geza, cu aproximație: ”Nu vă supărați, cam cât mai este până la startul traseului de downhill? Că am vrea să venim să vă uităm la voi...” Geza le răspunde și face ”ia uite, ce știe lumea...”, unde eu rămân puțin cu gura căscată. N-au zis ”traseul de biciclete”, n-au zis ”pe unde vă rupeți capul”, au zis ”traseul de downhill”. Erau niște oameni oarecare, iubitori de munte, dar care știau bine despre ce era vorba, fără însă a fi practicanți. Mi-am amintit atunci de excursia din 2011 de la Champery, unde fusesem uimit să constat câtă lume obișnuită (pensionari, familii cu copii și cu zâmbet etc.) venea să vadă un concurs pe un munte al naibii de abrupt, în condiții draconice. Fiindcă li se părea firesc. Atunci mi-am spus ”no, asta înseamnă cultură a muntelui și a sportului!”, gândindu-mă cu regret la PET-urile și micii care definesc ”cultura muntelui” prin alte părți. Tot povestesc întâmplarea asta cu drumeții interesați de downhill, fiindcă mi se pare foarte relevantă pentru ultimii 5 ani, cât am tot hălăduit pe la Harghita Mădăraș: oameni obișnuiți, relaxați, care merg să se bucure de munte și se respectă între ei. Atunci când o să ajungeți prin zonă, o să mai vedeți și altceva: drumuri ceva mai curate, gospodării un pic mai îngrijite și cabane decente, care arată uniform, toate făcute din lemn și piatră, nu cuburile în culori țipătoare, cu polistiren în freză și termopan alb la purtător, cu care, din păcate ne-am obișnuit.

Revenind la sport, poate însă că nu ar fi trebuit să mă mire atât de tare interesul localnicilor. Până la urmă, ungurimea e una dintre zonele care au împins dezvoltarea sportului pe două roți din România, începând din anii '90, când se aduceau biciclete și piese cu portbagajul, din Ungaria, și când, evident, limba era un mare atu. Dar Odorheiul Secuiesc și Miercurea Ciuc joacă un rol important în evoluția sportului nostru nu doar fiindcă au fost un pol de comerț biciclistic al țării noastre încă de devreme, ci și fiindcă oamenii au o atitudine pe care aș descrie-o ca fiind ”adecvată”, o anume dârzenie, spirit competitiv și dorința de a organiza evenimente. Și mai au o mândrie locală de a se ajuta reciproc și de face lucruri bune. Împreună. Nu e întâmplător că unii dintre cei mai buni rideri din România, indiferent de disciplină, au venit din această parte a țării. În ultimii ani cele mai popularizate evenimente de pe zonă au fost, fără doar și poate, concursurile de dirtjumping din seria ”Dirt On Fire” organizate de Ride More, care ne-au prilejuit rideri pe care altfel îi vedem doar prin concursurile FMB, sau echivalentul de iarnă, ”Snow On Fire”, din aceeași pepinieră Ride More, dar, dacă mergem un pic mai mult înapoi în timp, descoperim și altele. Spre exemplu, în anul 2000, la Șumuleu-Ciuc avea loc un weekend cu un concurs de dual sâmbăta, încheiat cu prima sesiune de freestyle de care s-a bucurat scena noastră, și cu unul de downhill duminica, zgribulind prin ceață și ploaia mocănească. Și câtă lume știe că prima cursă UCI de la noi din țară a fost un dual E2, organizat de clubul lui Bereczi Jenő la Odorhei, cu noroi, stat la comun, mers la strip-bar după cursă și tot ce trebuie? Dar să lăsăm incursiunea istorică aici și să ne avântăm în prezent, când downhill-ul revine cu zâmbet și cu pasiune în ungurime!

Vă spuneam încă din prezentarea cursei că traseul din anul acesta nu are nici o legătură cu cel din 2014, că e pe un cu totul alt versant. Mamă și ce traseu! Unul complex și cu personalitate, năbădăios și muncit, care te face să te lași de dat pe bicicletă după prima tură, dar care te hrănește cu satisfacție la toate celelalte, îmbucătură cu îmbucătură, că nimic nu se digeră deodată, ca anaconda care s-a împiedicat și a înghițit un elefant. Iar după 4-5 ture, dacă ești decis să evoluezi un pic, și eul interior se simte bine și respectul de sine e la locul lui, ba chiar fortificat. Nu o să stau acum să vă descriu traseul, că o să vă uitați la tura lui Matei din finală, mai jos, doar vă spun că nu îți dă pace, că a fost nevoie să înghițim un pic în sec pentru a sări road gap-ul cu ieșire buclucașă (salut Mad Max!), că două fete din trei l-au sărit, că dacă n-ai flow și nu lași de frânuri (sic), n-are sens, și că ritmul se educă pe linia de sărituri de pe final. Finish cu off-camber și pârâu de apă minerală, ca în ungurime! Un traseu pe care înveți să te dai, de prețuit și de dat și când nu e concurs. S-a înțeles? Bine.

Iar concursul? În principiu, organizat ață, cap-coadă, cu mai nimic de obiectat, iar uplift-ul cu diverse vehicule, care mai de care mai interesante, este o experiență în sine, care desăvârșește evenimentul. Pe bune. Doar nu stați în Unimog prea aproape de eșapament, că încă nu s-au inventat teste anti-doping pentru diesel.

Cel mai tare lucru cred că a fost c-am avut cinci copii în concurs, cu Șerban Lucan la ani-lumină în față, și în rest cu niște fețe tare fericite c-au încheiat și că au participat. A propos, schimbul de generații e după colț; kid-ul lui Arabu' are vreo 10 ani și nu se mai satură de dat. Așa era și Sebică acum vreo 7 ani, dar despre el mai încolo. La hardtail am avut cam aceiași vechi suspecți: Vereștiuc Cel Bătrân, Rîmbu Cel Viteaz și Mușchetaru' Pânzaru, fix în ordinea asta. Respecte, băieți! Fetele ne-au impresionat din nou și calificarea Luanei pe locul întâi ne-a arătat că e pe bune concurența, dar că se poartă cu fair play și cele mai bune intenții. Din ce știm, fetele s-au dat împreună și bine au făcut. A câștigat Petra, cu Luana pe doi. Aici e musai să-i transmitem o vorbă bună Leylei, care părea cam descumpănită la final de event: ești la primul an de curse, nu te descuraja, de aici încolo o să fie din ce în ce mai bine; zâmbește, că ai de ce! :) Lucruri faine se petrec și la Open, unde Doctoru' nu sare nimic, că are nuntă în weekend-ul ăsta, dar vine pe patru cu o biță de enduro. Ceva mai sus, Bebe Trahanache, pentru prieteni, e pe trei și bine face, că la Sinaia s-a împușcat singur în picior, Dănuț din Sibiu, posesor de Golf II și de style de la freestyle îi dă bice cu vice, iar Păsărică, Cel-Care-A-Schimbat-Cele-Mai-Multe-Cadre-Într-un-Sezon-Și-Nu-Mă-Refer-La-Fotografii, câștigă primul său concurs și justifică în sfârșit numele Clubului Sportiv Showtime. ;)

Timpii de la Masters mă fac uneori să mă întreb dacă, de fapt, oamenii de pe podium chiar au copii acasă sau doar se prefac. Antepomenitul Mad Max, care a stat și a meditat sinngurel la roadgap vreo oră jumate, scapă podiumul la mustață, dar insistă că se bucură pentru John din Bistrița, omul cu sapa de la Dorna, care s-a simțit ca peștele în apă tot weekend-ul. Aici fac un scurt interlude și îi dau cu pace lui Mikki, care s-a accidentat la dual la Colibița Bike Fest și ne-a ajutat cu prezența la start. Sperăm că trece rapid! Locul doi este al omului meu Cătălin Constandis, o prezență fresh, cu câțiva ani de cross country la activ și cu una dintre cele mai sănătoase și hotărâte atitudini de ceva timp încoace. Să trăiască! Nu e o surpriză că Florin Gheorghe e pe locul întâi, nici că nu e mulțumit de cum s-a dat și nici că a spart probabil recordul la ture pe traseu. Nu e absolut nici o surpriză, nici măcar că toți cei care l-au văzut la treabă au mărturisit că s-a dat ”with no regard for human life”, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Cred că e singurul rider care a abuzat traseul și nu viceversa.

La Juniori nu am avut parte de galopul de sănătate al lui Matei Moisil, la care poate ne-am fi așteptat și asta e bine, fiindcă înseamnă că avem motive de speranțe pe viitor și din alte părți. Îl salutăm aici pe Antal Kovacs, care a câștigat calificările și despre care am auzit numai de bine! Locul trei merge la cvasi-localnicul Mircea Moraru, iar un shout-out obligatoriu se îndreaptă spre Răzvan Săcuiu, care se dă incredibil cu o bicicletă de enduro de acum opt ani!

Elite, Elite, Elite... Să o spunem direct: dominația de anul acesta a lui Sebi e impresionantă, iar locul doi al lui Geza, omniprezent pe podiumuri tot sezonul, e pur și simplu de respectat. Jos pălăria! Așteptăm cu interes refacerea și reîntoarcerea lui Sorin, care joacă un joc inteligent de pe tușă, ca bunul strateg care este. Danika, Boti și Pităr sunt pe patru, cinci și șase, într-o secundă și ceva. Onorabilă prestație, chapeau! Echipa PlayBike/Făgăraș prinde una caldă și două reci, cu Cipri Mureșan fericit pe trei, cu Ionuț Sava pe șapte și cu posesorul de bicicletă Dorian fericit că e întreg. Ionuț ne-a cam speriat de dimineață, când a picat în abruptul de dinainte de roadgap și a fost vizitat de prietenii săi din Salvamont. Avea o manșă rapidă, a prins-o pe Leyla pe abrupt și, ca să n-o lovească, a luat o linie de boscheți nu prea blândă. Șchiopătând și lovit la umăr, a decis să-și dea o șansă în concurs și bine a făcut. Dorian însă a căzut atât de rău în rockgarden, în timpul calificărilor, că n-a mai ajuns jos și a decis să nu se mai dea în finală. Nu prea e de mirat, având în vedere că unii dintre rider au spus c-ar fi preferat să nu vadă filmarea lui Bando cu căzătura lui. Sperăm să fie apt pentru Mogoșa! Era să uit să vă spun de Akos, care, în cazul în care ați uitat, e la primul lui sezon de downhill full-on. Akos-ul meu era pe un flying run, doar că a lucrat el ceva acolo și a greșit de s-a oprit pe loc în rockgarden. Capul sus, că e de bine! Dar oricum nu-i stres, că s-a dat la dirt cu băieții din Ciuc duminică.

Cu asta mă pregătesc să încalec pe o șa, că, din motive de nuntă, n-am stat la afterparty. Doar c-am auzit a doua zi că tinerii șturlubatici care au rămas s-ar fi petrecut mai bine decât am făcut-o eu la mine în sat, cu alaiul de nunteni.

Mulțumiri oamenilor de bine de la Mădăraș, în primul rând lui Zoli de la Súgó Panzió și tuturor celor de la Ride More, lui Cătălin pentru că m-a luat cu el (pont: când vă dă Flo sfaturi despre rute alternative, întrebați-l dacă a fost personal pe acolo, că mersul acasă nu e finală de downhill :) ) și fraților dă pă Sighiu pentru voia bună cu care încep să mă obișnuiesc. Și bineînțeles tuturor celorlalți!

Rezultate:

Podiumuri:

Alte fotografii faine de la Attila Szabó:

Cu excepțiile menționate, toate fotografiile sunt realizate de Attila Szabó, cu permisiunea expresă a autorului. Toate drepturile rezervate.