Avalanche - On The Rocks 2014

Salutare tuturor!

Odată cu vârsta, omul tinde să deprindă o oarecare falsă înțelepciune în sensul că le-a văzut sau că le-a făcut pe toate și de fiecare dată când este pus în fața unui fapt nou tinde să intre în cercul vicios al prejudecăților. Mă cam uit în oglindă când scriu rândurile acestea, deoarece cam așa au decurs lucrurile în propria-mi ogradă când a venit discuția de a participa la Avalanche - On The Rocks.


W.T.F.?

Dacă omul are impresia că acolo se discută despre o cursă gravitațională se cam înșeală. Deși Avalanche - O.T.R. prezintă o tentă gravitațională, acesta este un eveniment de anduranță la modul cel mai serios. Deci? Ce să caut eu acolo?

Vrute, nevrute, stelele s-au așezat astfel încât am ajuns să mergem la O.T.R. Spuneam că discutăm despre o competiție de anduranță, dar spre deosebire de alte curse gen maraton sau cross country, O.T.R.-ul durează undeva între 20 și 30 de minute și asta înseamnă o intensitate mult mai ridicată. Să fiu sincer, mi se pare mai ușoară o luptă la o cursă de cross country care se întinde pe un interval mult mai mare decât pe una de jumătate de oră. Într-un interval atât de scurt, abia își intră omul în ritm și deja este și gata totul. De asemenea topologia traseului implică o sumedenie de ruperi de ritm împletite cu porțiuni tehnice de coborâre. Mai adaug aici și faptul că discutăm de un start în masă. Undeva la 150 de rideri pornind cu toții odată. Așa că nu e tocmai floare la ureche.

Astfel, elementele: complexitate și adaptare sunt cât se poate de definitorii pentru O.T.R. Ținând cont că sunt un expert în ale sedentarismului și tutunului, cam știam de la bun început că nu voi avea nici o tangență cu vreun rezultat decent. Nu aveam de gând nici să mă îmbăt cu vorbele altora și recuperatul la vale. Îndiferent de traseu, în orice probă de anduranță, nimeni nu va putea câștiga la vale mai mult decât va pierde la deal. Un minut între un as și un începător e foarte mult la o coborâre, probabil chiar imposibil. Dar 5 sau 10 minute nu reprezintă un ecart enorm între un atlet bine pregătit și un luptător de weekend. Și pentru că nici o strategie pe lumea asta nu poate să compenseze lipsa de pregătire fizică, lucrurile arătau sumbre pentru mine.

Planul de bătaie era să supraviețuiesc cumva un weekend lung și greu. Mai mult așteptam să mă văd cu prietenii pe terasele Brașovului, decât datul cu bicicleta.

Prezența aici nu se poate refuza
Sursa: www.kismetdao.com



După primele două zile, am rămas cu un iz placut al unui weekend petrecut cu prietenii la dat. Deși știam bine că este concurs și că duminică ne vom scuipa plămânii cu toții, atmosfera de racing nu se făcea deloc simțită. Traseul ales pentru O.T.R. este probabil una dintre cele mai faine poteci și totodată per asamblu, mediul înconjurător este unul de vis.

Dar, să nu confundăm plimbarea cu datul iar ulterior datul cu racing-ul. Astfel în ritm de concurs, unul dintre cele mai frumoase trasee poate lejer să devină unul dintre cele mai cele mai displăcute.


De mâine va fi soare și cald

La fiecare cabină îl auzeam pe câte unul spunând treaba asta, frecându-și degetele de ecranul telefonului. Afară, în schimb? Tot ceață, frig și din când în când puțină ploaie. Am stabilit de comun acord cu Murphy, cum că soarele își va face apariția din plin și la randament maxim, imediat după terminarea concursului. Și pentru ca legile lui n-au fost scrise pe degeaba, ghici și cum s-a întâmplat?


Spahiile de la start

În orice competiție, înainte de start trebuie să ai mintea curată, să fii concentrat și să știi ce dorești de la acea cursă. În cercul nostru, folosim termenul de spahie atunci când ești derutat și habar n-ai pe ce planetă trăiești. Probabil cea mai proastă atitudine pe care o poți avea în cadrul unei competiții. Emoțiile se puteau citi pe fețele tuturor, chiar și pe cele ale celor mai experimentați rideri. Și nici unul dintre noi nu-și putea explica această atitudine de spahie și emoții care te trimiteau de 3 ori la toaletă în ziua concursului. Datorită formatului relativ nou și a lipsei de experiență, predomina acea lipsă de vizualizare a cursei, a așteptărilor fiecăruia. Dacă-l pui pe Sorinel la startul unei curse de coborâre, va fi cât se poate de calm, pentru că știe la ce să se aștepte. În schimb în cazul O.T.R. există atâtea necunoscute și variabile, încât aceste așteptări erau în plopi. Astfel, O.T.R. a fost un generator de surprize, și bănuiesc că nu doar pentru mine. Socoteala de acasă a diferit destul de mult de cea din târg. Adaptarea avea să dicteze mult în cursă. Pentru că despre asta urma să fie vorba.

Multe virgule în mințile multora dintre noi
Sursa: Maria Banciu


Se spune că odată ce realizezi vreo problemă, ești pe jumătate vindecat. Astfel, cu câteva minute înainte de start mi-am propus să-mi revin și să mă pun pe picioare. Nu e deloc de glumit cu atitudinea de spahie înainte de concurs; deseori acestea generează un fond propice pentru apariția neprevăzutului.

Știam că totul se leagă de așteptările pe care le am. Dar ce așteptări să-și impună cineva în condiția mea? Cine nu vrea să câștige? Toată lumea! În marea majoritate a cazurilor este și cel mai bun țel pe care să-l ai în minte când participi la un concurs. Ei bine totuși, să fim și puțin realiști: știam în ce mă bag, astfel încât a trebuit să-mi caut un alt țel, unul mai practic și mai tangibil, care să-mi țină mintea ocupată.

După câteva minute de rumegat în timp ce-mi făceam încălzirea, mi-am propus ca țelul principal să fie ca atunci când trec linia de sosire, să fiu mulțumit de ceea ce am făcut, chiar dacă asta ar fi însemnat să ies pe ultimul loc. În teorie, să sufăr cât pot de mult pe porțiunile de pedalat, fără să mă dau bătut și să-i dau bice lui Murgu la vale. Să știu că am dat totul din mine, chiar dacă randamentul meu maxim ar fi reprezentat doar 20% pentru altul. Și cel mai important lucru: să ajung cu bine jos, teafăr și nevătămat. De la o vârstă încolo, e surprinzător câtă greutate începe să capete această condiție.

Startul s-a dat pe creasta Postăvarului, aproape de Telecabina Capra Neagră ("telecabina mare"), iar după poarta de start se aflau patru coloane de biciclete frumos așezate. Aș putea aproxima două treimi din lungimea crestei. Sute de mii de euro, spunea cineva. :)

Căluții la odihnă
Sursa: Maria Banciu



Deși cerusem un wildcard, în sensul de a pleca cât mai din spate, se pare că unii au avut așteptări mai mari de la mine și mi-au oferit un wildcard de start de pe rândul al treilea. Lucru nu tocmai prielnic pentru starea mentală în care mă aflam, pentru că fără să vreau, genera de la sine niște așteptări.


Jucătorii

Câteva minute înainte de start, care au părut ore de-a dreptul, și cred că pentru toată lumea, am rămas surprins de ditai puhoiul de la start. Erau mulți și, gândindu-mă la ce ne așteaptă, treaba era înspăimântătoare. Și pentru că am pomenit de acele prejudecăți la început, am să continui și cu cele din acele momente: mă gândeam dacă oare este o idee bună un start cu atâția oameni. Om cu om se înțelege greu, ce să mai zici de 150 de oameni și într-o competiție care se desfășoară aproape în întregime pe o potecuță îngustă? Spuneam și în alte dăți că bicicleta este la modă în zilele noastre și că e de bine, dar toată moda asta aduce deseori și o sumedenie de caractere de prin spatele blocului sau din cine știe ce galerie, cu lipsă crasă a celor șapte ani de acasă. Pentru că nu cunoșteam mai pe nimeni acolo, și dictat de acele prejudecăți, mă așteptam la un adevărat calvar până jos. Lipsă de fair play, multă "limbă franceză" și poate și ceva mai agresiv. Era clar și urma să fie interesant, mă gândeam în capul meu.

”Un minut!”, îl aud pe Dan strigând și subito îmi revin la ale mele. Urări de baftă în grup. Pulsul începe să crească, picioarele să tremure. Îmi potrivesc goggleșii în mână și mă pregătesc.


START

Alergarea la căluți
Sursa: Maria Banciu



Deși îmi făceam griji pentru partea de alergare, înhămare și primii metri, lucrurile au decurs cât se poate de civilizat în grup.

Prima porțiune a traseului însemna parcurgerea unei distanțe decente pe Drumul Roșu. În zilele de antrenament mi-am adus repede aminte despre ce înseamnă Drumul Roșu pe două roți. În perioada 1996-1998, aici se ținea poate unul dintre cele mai grele și categoric mai periculoase concursuri de coborâre. Lipsa aceea de aderență la viteze mari pe pietriș nu e tocmai confortabilă. Senzația aceea aiurea când îți tună roțile ca și cum te-ai afla într-un rock garden veritabil, iar tu în față nu vezi decât un drum frumos nivelat și nu găsești explicație. Ei bine, acei 60-70 km la oră pe care îi are omul ar fi poate cea mai bună explicație. Mulțumită amintirilor de demult m-am comportat foarte respectuos cu Drumul Roșu la fiecare coborâre, însă acum era concurs. Înțelept ar fi fost să stau cuminte, pentru că știam că oricum mă vor depăși cu toții la prima urcare. De fapt, așa a și fost planul. până la primul viraj, unde parcă mi s-a lăsat o perdea pe creier și nu vedeam decât portițele lăsate de alții pentru depășire. Să nu uităm totuși, că bicicleta de coborâre a constituit un avantaj aici.

Whop, Whop
Sursa: www.divainbocanci.ro



Trezirea

Da, a fost mișto Drumul Roșu și am ajuns și destul de bine la lacul din Ruia, imediat după Sorinel, dar știam prea bine că joaca s-a terminat. După primele pedale, s-a schimbat povestea. Nu mică mi-a fost surprinderea să văd primul grup cum trece pe lângă mine la deal de parcă aș fi stat în loc, dar era de acceptat la urma urmei. Problemele au început cu al doilea val, al treilea val și tot așa. Mă și miram la un moment dat: chiar nu mai există nici un duminicar în cursa asta care să fie în tempo cu mine?

Lacul Ruia
Sursa: Ștefan Dalv



Sunt racer, și asta am fost de când mă știu. Chiar dacă eram cât se poate de realist pe moment și știam că nu am ce face, urcările au reprezentat unul dintre cele mai umilitoare momente din trecutul meu de rider. Cu toții treceau pe lângă mine de parcă ar fi mers la vale în timp ce eu aș fi urcat o pantă de 20%. Picioarele îmi ardeau, tâmplele îmi ieșeau afară din cască, îmi venea să urlu și la toate astea se mai adauga și un constant: ”Hop-hop, vin pe stânga/dreapta, merci!”.

Ajuns la prima coborâre, m-am lovit de legile fizicii. Educației fizice vreau să spun. Dacă la deal îți scuipi plămanii, tâmplele îți bat în ritm de techno și ai urzici sub tibiere, de ce să nu ai și un arm-pump pe cinste la coborâre? La modul general arm-pump-ul este un rezultat al proastei circulații a sângelui. Acum că începeam să mai respir, misiunea era să nu scap ghidonul din mână. Ce să mai zic? Bravo mie, încă odată.

Și pentru că mie urcările sau acele platuri false îmi păreau că durează ore în șir, stările mentale mi se schimbau frecvent. Ambiție, nervi, ură, depresie, "limbă franceză" etc. Ocazie cu care m-am reîntors la una din prejudecățile zilei, anume cea asupra participanților. Am rămas plăcut surprins să constat opusul gândurilor inițiale. Fair play-ul era predominant, oamenii își anunțau depășirile, mulțumiri, încurajări, ofereau o mână de ajutor altora etc. La naiba, unii spuneau chiar bancuri! Nu mă așteptam deloc la treaba asta, dar e foarte reconfortant să observi asemenea atitudini în asemenea condiții. Și pentru că oamenii se vor dovedi întodeauna în condițiile cele mai vitrege, viitorul mountain biking-ului sună foarte bine cu asemenea personaje. Desigur, excepția confirmă regula și am auzit și alte povești, însă nu am fost martor la așa ceva.

În șir indian pe single track
Sursa: Simon Levente



Cele câteva postări ale cursei de pe youtube.com sunt mărturie la adresa sportivității riderilor, chiar dacă poate prea puțini dintre ei sunt sportivi în adevăratul sens al cuvântului. Desigur, nimeni nu deschidea instant un pasaj de trecere, pentru că traseul nu îngăduia, dar la prima porțiune permisivă, se deschideau acele portițe.

Coborârea cea mai consistentă era aproximativ pe la mijlocul cursei: un șanț pe creastă cu o multitudine de linii. Pământul afânat combinat cu pietriș a reprezentat pentru mine cel puțin un pahar cu apă în deșert. Aderența era de-a dreptul încredibilă și orice linie luai, indiferent de viteză, tot timpul îți găseai un suport în care să-ți oprești roțile. În zilele antemergătoare cursei, am văzut nu puțini rideri căutându-și linii. Obiceiul acesta îl recomand de fiecare dată, însă nu și în cazul O.T.R. Încă odată menționez termenul de adaptare. Îndiferent ce linii ai în plan, în cursă sunt 90% șanse să ai pe cineva în față care să-ți dea planurile peste cap. Nu mi-am bătut deloc capul cu liniile și în cursă m-am adaptat la trasele disponibile.

În timp ce unii se distrau...
Sursa: Simon Levente



Tortura

Porțiunea de după acea coborâre era un plat fals lung cât mama lui. Puțin la deal, puțin la vale. Categoric cea mai grea porțiune pentru mine, atât fizic cât și mental. Era ditai războiul în capul meu.

Dar, dacă aș fi fost într-o condiție fizică mai bună și să am pretenții de podium, aici aș fi pariat toți banii. Într-un caz normal, aici ești deja în ritm, ești încălzit și, după coborâre, categoric ești și într-o stare mentală propice. Flow-ul ar fi aliatul principal, pentru că ici-colo mai erau și zone fastuoase de pompare, viraje etc. Nu știu concret cum s-a derulat fruntea cursei aici, dar nu aș fi mirat ca pe această porțiune cineva să fi recuperat enorm.

... alții? cu durerile nașterii
Sursa: Simon Levente



Încetul cu încetul, s-a format și în jurul meu o mână de oameni, probabil la fel de sportivi ca mine. Pe deal îi încurcam mereu, la vale îi depășeam și tot așa... Mai în glumă, mai în serios, ne demoralizam și ne încurcam unii pe alții prin frecventele depășiri.


Motocros

Acea porțiune de plat fals se termina în șaua Tâmpei. De aici încolo urma o porțiune destul de scurtă de coborâre tehnică. Rock garden în prima parte, urmat de o porțiune mai abruptă. Știind că, de aici încolo, poteca este mult mai generoasă și totodată și mai tehnică, nu mi-am mai pierdut timpul așteptând să-mi acorde cineva vreun pasaj de trecere. Nici n-am mai anunțat pe nimeni în acest sens, era destul loc de trecere. Deci? Motocros!

Pentru colegii care s-au simțit incomodați de ultima mea coborâre: îmi cer scuze, dar vă asigur că treaba a fost făcută cu responsabilitate. Să rămânem la un numitor comun: sperietură. Sună mai bine decât incomodare, nu?

Al nostru Shaun Palmer pe ultima porțiune tehnică
Sursa: Iustinian Crutu



Dacă sentimentul de realizare se traduce în fun, atunci am avut mult parte de mult fun pe ultima porțiune. Partea bună e că după atâta sare, s-a nimerit de minune să gust puțină miere chiar pe final, pentru că acesta e gustul care-mi vine în minte când mă gândesc înapoi la cursă.


Mulțumit la coada clasamentului?

După finish mă simțeam de parcă m-am bătut cu 10 malaci o oră întreagă. Și da, crudul adevăr îmi spune că am și luat bătaie zdravăn. Dar pentru că mi-am propus la începutul cursei să trec linia de sosire mulțumit, pot spune că în bătaia asta cruntă pe care am încasat-o, am dat și eu un pumn! Pumnul acela însemnând motocrosul de pe ultima coborâre și stăruința în chinuială. Asta mi-a fost împăcarea/mulțumirea de după linia de sosire. Fiecare să-și mintă mintea după cum poate!, la mine asta a funcționat.

Zona de finish
Sursa: Maria Banciu



Și pentru că tocmai am ieșit de sub tren, aș dori să mulțumesc mulțimii prezente. Din simpla rușine față de necunoscuți, m-am abținut de la o vomă spectaculoasă. Ca să nu mai spun că tricoul și casca mi-erau pline de muci și salivă oricum. Poate nu sunt singurul care se întreabă: cum scuipi, sau cum îți sufli nasul într-un full face? Înțeleg categoric temerile organizatorilor și regula de full face obligatoriu are o motivație plauzibilă. Dar practic? E o tâmpenie.

M-aș fi simțit mult mai confortabil într-o cască open lid. Bănuiesc că eu și marea majoritate a rider-ilor. Știu că la rece, acea declarație pe proprie răspundere pe care o semnăm cu toții are efect juridic aproape nul, dacă e până acolo, dar nici să-ți lași frumusețea de salivă pe tine nu e de dorit. Un rău necesar aș spune. Poate mai aflăm și alte păreri.


Concluzii

Desigur Murphy s-a ținut de promisiune, soare și căldură. Foarte mulți spectatori și voie bună în zona de finish. Și pentru că așa ne șade bine după cursă, poveștile nemuritoare au început să prindă formă. La urma urmei, una dintre părțile foarte plăcute ale sportului nostru, însă mai accentuată la O.T.R. Se și miră omul când aude ce a pățit unul sau altul. Fiecare dintre cei 150 de participanți, sau câți au fost, categoric a avut o poveste la finish. Și când povestirile au la bază mult efort și câștig de pariu cu riscul, treaba este excepțională! Post race-uri de genul țin la olaltă fun-ul din racing și un mare bravo pentru organizatori, că prin formatul lor, acest efect secundar a fost de nota 10.

Surprizele post-racing de la O.T.R. continuă, iar podiumul întregii curse are câteva povești uimitoare. Poate cea mai izbitoare, ar fi ocuparea primei poziții de către Radu Ianoșiu-Hangan (Petardă). Janoș și-a stricat destul de grav, se pare, ligamentele genunchiului drept, cu doar o săptămână înainte. Cam toată lumea l-a șters de pe lista pronosticurilor, mai ales față de o competiție atât de acerbă. Ologul însă ne-a bătut pe toți :)

Your winner - Radu Ianoșiu Hangan
Sursa: Octavian Aftanasa



Arpad Kelemen, ocupantul locului doi. Cred că la O.T.R. cel mai important accesoriu a fost tija de șa telescopică, iar Kelemen nu a avut-o. Și nu a avut-o pe un hardtail de 29”. Să cobori cu șaua în gât nu e tocmai ușor. Oare ce-ar fi fost dacă...?

Kelemen Arpad
Sursa: mountainbikinginromania



Dubla ocupare a locului trei prin dovada unui respect reciproc dintre elev și profesor. Dan Marcu și Sorin Părău au călcat gloria în picioare și-au dat dovadă de sportivitate trecând linia de sosire țindându-se de mână. Și spun sportivitate pentru că gloria e o mare târfă, deseori mai rea decât banii. Marea majoritate a persoanelor pe care le cunosc și-ar vinde și mama pentru un loc pe podium. Deși poate greu de conceput pentru alții, jos pălăria pentru ei.

Marcu Danika, o jumătate din locul III
Sursa: Iustinian Crutu



Sorinel Părău sau cealaltă jumătate a locului III
Sursa: Octavian Aftanasa


Și împreună
Sursa: Stănescu Iulius


Desigur, au mai fost multe alte surprize și multe alte excepții la O.T.R. și mă bucur că am fost prezent la fața locului să le gust din plin.

O.T.R.-ul m-a făcut să-mi aduc aminte nostalgic de vremurile precoce ale mountain bike-ului autohton. Perioadă în care într-un weekend se țineau trei curse: cross country, dual slalom și downhill. Cu toții aveam o singură bicicletă și cu toții ne dădeam la fiecare probă. Desigur, tehnologia și pretențiile au evoluat, astăzi fiind imposibil un astfel de eveniment. Totuși, O.T.R. a fost cel mai apropiat lucru de acele vremuri. Îmbinarea unui număr atât de impresionant de rideri este poate cel mai bun indiciu în acest sens. Să mai pomenesc și diversitatea acestora? Mai toate disciplinele au avut reprezentanți în acest amalgam, fie cross country, maraton, downhill, enduro, street/dirt etc. De asemenea, și toate categoriile de vârsta, sex sau deprindere; o participare cât se poate de complexă. Bravo tuturor participanților! Ştiu că n-a fost ușor

O idee genială, transpusă într-o organizare impecabilă și o atmosferă generală de nota 10! Cu siguranță un event foarte reușit și totodată unul care obligatoriu trebuie să se mai repete. Aviz și altor organizatori, poate, poate...

În ceea ce mă privește pe mine și prejudecățile mele inițiale, mă bucur că discutăm de senilitate și nu de înțelepciune, pentru că la urma urmei am reușit să mă înșel 100%. Am ajuns la O.T.R. frustrat ca lunea la servici, dar am plecat cu un zâmbet mare pe buze. Categoric unul dintre cele mai faine weekend-uri ale anului. Deși nu întrevăd să fiu în vreo condiție fizică mai bună la anul, categoric am să mai revin.

Mulțumesc și hăndrălailor care ne-au făcut serile Brașovului de neuitat!

Până data viitoare,
Mitzu

P.S. Toată freeriderimea care a lipsit, are o absență cu roșu în catalog!
Browserul este învechit!

Actualizați browserul pentru a vizualiza corect acest site.

Actualizați browserul acum! ×