Crash-ul lui Cipri Mureșan de la Val di Sole din 2016

În seara asta căutam niște lucruri pe un hard extern și am dat peste un set de fotografii pe care aveam de gând să le folosesc, dar nu am făcut-o. Sunt imaginile căzăturii lui Cipri Mureșan de anul trecut, de la Mondialele de la Val di Sole. Ele ne-au fost oferite atunci de unul dintre oamenii din lotul național al Bulgariei, care s-a întâmplat să fie la fața locului. Cipri m-a întrebat de ele, dar cumva am reușit să nu i le pasez niciodată până în ziua de azi. Astăzi le-am dezvelit, le-am editat un pic, le-am montat și iacătă-ne!

Nu cred că multă lume știe întreaga poveste a aventurii noastre de la Val di Sole, în mare fiindcă ea nu a mai apucat să fie spusă public, dar e bine să știți că am avut un lot de oameni absolut onorabili, care s-au bucurat să reprezinte din nou România la un Campionat Mondial, după o lungă, mult prea lungă secetă. Întâi am vibrat cu toții alături de Bogdan Bondor a.k.a. Morena în cursa de 4X, pe care și voi ați putut-o urmări-o live acasă și despre care puteți citi în detaliu aici. Apoi am primit cu întristare vestea accidentării lui Sebică, în contextul în care el se simțea foarte bine pe bicicletă și deborda de exuberanță și încredere de sine. Apoi s-a lovit Cipri și am rămas în concurs cu Ionuț, care și-a încheiat teafăr manșa. Am vorbit cu el deseori despre asta și mi-a mărturisit că nu înțelege cum a reușit să ajungă jos cu un timp cu 30 de secunde mai bun față de seeding run, în condițiile în care căzuse de trei ori. Dar un lucru e sigur: rar am văzut om mai fericit decât el la un final de concurs!

Dar să revenim la Cipri și la peisaj! S-a povestit mult despre asta, dar Val di Sole 2016 a fost poate cel mai brutal traseu pe care l-a văzut scena internațională de gravity de când se știe ea. Cât de greu? Atât de greu încât nu poate fi cuprins în cuvinte și atât de greu încât Greg Minnaar, cel care nu se plânge niciodată, a postat despre asta pe Instagram. Greg. Fucking. Minnaar. The G.O.A.T. Cam ăsta e contextul. Stați chill, traseul de anul acesta a fost cu mult simplificat față de cel de anul trecut. La track walk, băieții au văzut cu ce bestie au de a face, deci au tratat-o cu umilință, respect și băgare de seamă; nu era locul unde să-ți dai filme de eroism, ca John McClane în Die Hard. S-au dat în toate zilele împreună, au învățat unul de la altul și au mai ciupit atenți câte un pont de la câte un pro-rider, că așa se face: meseria nu se învață, se fură. Cam așa și pozițiile manetelor de frână ca ale antemenționatului Minnaar, că ăla sigur nu face prost ce face.

Dat fiind faptul că am înlăturat ambițiile de eroism din start, pentru mine obiectivul era unul singur: să-i văd pe amândoi teferi jos. De aia mi-a fost cu atât mai greu să aud că Cipri se lovise la mână și la picior și l-am văzut șchiopătând când ne-am reîntâlnit la baza traseului. Totuși, cineva care a venit din România până hăpt în Italia și a cărui aortă pulsează pentru downhill vrea să se dea. Așa și Cipri al meu, care nu a vrut să se lase cu una, cu două, dar protocolul UCI e limpede: trebuie să te vadă un medic de la fața locului. Iar medicul UCI a fost ferm: dă-te dacă vrei, dar îți asumi riscurile și eu nu îți recomand să faci asta. Mai exact, Cipri nu prea putea ține bine de ghidon. Poate treaba poate fi păcălită cu niște voință, niște calmante și niște duct tape pe traseele de la noi. Dar la Val di Sole? În 2016? Când cu o zi înainte juniorii făcuseră coadă la ambulanță și Finn Iles s-a dat pe semnătură în concursul pe care avea să-l câștige? Neah! Pentru că e băiat deștept, dom' inginer Mureșan a acceptat sfatul medicului și s-a pus în slujba echipei, ajutându-l pe Ionuț și pe noi restul când și cum a putut. Până la urmă, îți trebuie ceva verticalitate să poți face și asta.

Fiind aici, în ochiul furtunii, nu-mi dau seama exact cât patos am turnat în paragrafele anterioare, dar poate îmi spuneți voi. Dar vă zic de ce l-am scris așa! Fiindcă sunt oameni care nu înțeleg nivelul de vârf în sportul ăsta. Fiindcă sunt unii care nu-i respectă pe rideri și vorbesc urât despre ei. Fiindcă mulți nu au fost niciodată la o etapă de World Cup sau la un Campionat Mondial și nu pot pricepe cât de diferite sunt lucrurile acolo. Și fiindcă alții simt nevoia să-și clădească singuri omagii online, în condițiile în care nici măcar nu se știu da cu bicicleta, deși ei cred asta, și ar face bine să fie mai modești. Dar în mare am scris textul ăsta din respect pentru riderii de la noi care muncesc, se antrenează și țin steagul sus pentru noi. Știți cine sunteți. Jos pălăria!

Dar să intrăm în pâine; că de aia suntem aici, nu? Așa arată montajul crash-ului lui Cipri. ”El Tof”, în caz că vă întrebați, e ultima zonă tehnică înainte ca traseul să se deschidă pe final. Adică e un loc în care ajungi mort de mâini. Voila:

Cine simte nevoia să aprofundeze, se poate uita la el pas cu pas:

Eu v-o dedic p-asta, așa, mai la sentiment, înainte să fug:

Și pe final, că așa se cade, le dau cu pace oamenilor care au reprezentat România în 2016 la Mondialele de la Val di Sole: Sebică, Cipri, Ionuț, Cosmin, Victor, Mircea, Cezar, Tudor și kinetoterapeutul al cărui nume l-am uitat. Și extra urări de bine lui Cipri, care a dat cu sine de pământ și la Sinaia, dar pare că e okay și sigur revine pe podium la anul!

Cheers,
Mx

Fotografii de Konstadin Karadinkov și Maximilian Munteanu. Toate drepturile rezervate.